La bulivar, dom’ Bolborea, la bulivar!

După lupte seculare care au durat, nu ca în "Scrisoarea pierdută", 30 de ani, ci, iată, 37 trecuţi fix, s-a găsit, în sfârşit, statuarul care să stea cum se cuvine în faţa clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti (noul sediu al TNB a fost inaugurat la 20 decembrie 1973), la începutul "bulivarului" Nicolae Bălcescu, principala arteră a Capitalei. Cele câteva încercări, zădărnicite de mofturile şi nepriceperea edililor, dar şi de ardenţa unui spaţiu "dificil", sensibil, asociat ba cu Revoluţia Română, ba cu Piaţa Universităţii şi prima mineriadă, au fost încheiate prin asamblarea unui proiect de anvergură, solid şi, simultan, jovial, semnat de Ioan Bolborea (foto 1) şi intitulat "Caragealiana" (iar nu, apud Şerban Cioculescu, "Caragialiana", cum s-ar fi cuvenit).

Dezvelirea grupului statuar, petrecută duminică, 19 decembrie, fixarea sa definitivă în peisajul urban al Bucureştiului din mileniul III constituie, din mai multe puncte de vedere, un eveniment notabil.

În primul rând, punctul de vedere balcanic (care, cu siguranţă, l-ar fi delectat şi pe Nenea Iancu): conglomeratul de 16 statui este suficient de amplu, de "ridicat" în spaţiu, de solicitant, prin dinamism, pentru atenţia trecătorilor, încât să ascundă admirabil huiduma din spatele său, clădirea TNB (al cărei chip iniţial, izbitor modern, desenat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu, a fost, în 1978, mutilat printr-o decizie a lui Ceauşescu, devenind ceea ce este azi). Ceea ce, însă, în clipa de faţă poate constitui un avantaj în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat (care prevede revenirea clădirii la coordonatele ei arhitecturale iniţiale) ar putea angaja un conflict vizual. Dar, deocamdată, să ne bucurăm, lăsând drobul de sare la locul lui.

În al doilea rând, este vorba despre calitatea execuţiei statuarului, despre anvergura viziunii, despre excelentul spirit de sinteză pe care-l pune în acţiune. Întreaga lume a lui Caragiale este reînviată prin 16 figuri, prinse într-un cadru unificator - un schelet care poate evoca ideea de scenă - şi puse să se sprijine pe tubulatura, roţile, pistoanele şi angrenajele unei garnituri de tren, machina-personaj nr. 1 a lui Caragiale. Mamiţe şi mămăiţe, Trahanache şi Dandanache, Lache şi Mache, coana Joiţica şi alte cocoane, poate Lefter Popescu, de ce nu Rică Venturiano? vociferează, zburătăcesc din mâini, se agită, îşi afirmă gregaritatea şi pun să urle la maximum patefonul daurit din care se aude imnul vulgocraţiei româneşti.

Peste toţi şi toate, nişte angeli radioşi răspândesc lumina derizoriului. Sigur, descărnarea trupurilor, alura lor giacomettiană, cu încheieturi subţiri şi degete nobile, poate că nu rimează cu embonpoint-ul de iarmaroc pe care-l emană personajele din momentele, schiţele şi piesele lui Caragiale. Dar, nu-i aşa, potrivirea cu matricea modelului nu-i întodeauna, artisticeşte vorbind, potrivită.

În al treilea rând, poate cel mai important, amplasarea grupului statuar al lui Ioan Bolborea ţine de eveniment, de excepţional, în sensul în care consemnează trecerea artei de for public din Bucureşti (cu precedentul notabil care este arca policromă a lui Virgil Scripcariu din faţa Librăriei Cărtureşti) din zona solemnităţii clasicizante, a opacităţii, a festivismului şi lipsei de relief uman a personajului care pozează, în cea a dinamismului vesel, a ludicului şi firescului, a lipsei de gravitate şi de gravitaţie. O lipsă sugerată, meşteşugit şi paradoxal, tocmai prin intermediul bronzului.