În rivalitate cu puterea politică/ de Alex. Ştefănescu
Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice"
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a
înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte
de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul
oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia
estetică.
- Cunoscând cauzele neartistice ale artei nu profanăm actul
creaţiei şi nici nu distrugem climatul de evlavie necesar
receptării, ci, dimpotrivă, augmentăm emoţia estetică şi o
fundamentăm.
- Şi care ar fi, după părerea ta, aceste cauze? De fapt, bănuiesc.
Există deja o propoziţie celebră (a lui Decimus Junius Juvenalis:
Facit indignatio versum) care de două milenii ne tot atrage atenţia
asupra resurselor de expresivitate din actul indignării. Un om
indignat se dovedeşte întotdeauna mai elocvent decât unul împăcat
cu sine şi cu cei din jur.
- Nu întotdeauna, ci numai atunci când omul în cauză are o
elocvenţă înnăscută sau dobândită; indignarea nu creează talent, ci
doar îl pune în valoare, îi oferă prilejul să se manifeste, îi
asigură energia vitală despre care vorbeam. Dar nu ne putem opri cu
exemplificarea la atât. În afară de indignare, există numeroase
alte elanuri ale fiinţei care pot fi folosite (aşa cum sunt
folosiţi curenţii de aer de către corăbiile cu pânze) pentru
desfăşurarea talentului. De obicei este vorba de variante ale
dorinţei arzătoare de a acţiona asupra semenilor. Pentru a seduce o
femeie greu accesibilă, pentru a incrimina o faptă odioasă, pentru
a convinge mari mulţimi să adere la o doctrină, pentru a impune
recunoaşterea eroismului cuiva şi pentru încă multe alte tentative
de modificare a atitudinii celor din jur este nevoie de… aptitudini
artistice. Imitaţia inventivă - pe care o consideram esenţa artei -
se dovedeşte extrem de eficientă pentru atingerea unor scopuri cu
totul străine de artă. Dacă vrei să acreditezi ideea că un anumit
bărbat a săvârşit fapte de vitejie pe câmpul de luptă nu este
deajuns să spui "fapte de vitejie", ci trebuie să le descrii cu
simţ dramatic şi să-i faci pe ascultători să aştepte cu sufletul la
gură sfârşitul istorisirii…
- …Iar dacă mai şi precizezi că bărbatul are un călcâi vulnerabil
îţi poţi intitula povestea Iliada!
- De asemenea, în caz că ţii cu tot dinadinsul să-i transmiţi unei
femei ceva din ardoarea ta erotică simpla declaraţie "te iubesc" nu
va avea eficienţa necesară; singura soluţie va fi să născoceşti o
situaţie impresionantă, descriind de exemplu o noapte lugubră în
care tu, sfâşiat de durere din cauza nerealizării amoroase, îţi
strigi deznădejdea în solitudine…
- …eventual mai adaugi şi un croncănit în engleză, nevermore, şi
atmosfera-i gata!
- Sau, în sfârşit, dacă vrei să-i înfricoşezi pe răufăcători cu o
pedeapsă cumplită n-ai nici o şansă să-ţi atingi scopul
vorbindu-le, pur şi simplu, de o "pedeapsă cumplită"; trebuie să
reprezinţi caznele…
- …Sigur, ca în Biblie!
- Bineînţeles că am simplificat mult mecanismul psihologic al
producerii discursului elocvent, dar în esenţă aşa se prezintă.
Fiindcă tot ai adus în discuţie Biblia, îţi amintesc că are o
remarcabilă valoare literară, deşi nu aceasta este la origine
menirea textelor sfinte. Biserica a folosit adeseori forţa
literaturii (a artei în general: muzică, pictură, scenografie,
coregrafie, arhitectură) ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri
pur religioase. Şi a ajuns chiar, în această privinţă, la o
adevărată virtuozitate, superioară multora dintre tehnicile
propagandistice folosite azi în lume de puterea laică.
- Judecând astfel, ar trebui să credem că graţioasa literatură se
numără printre formele de exercitare a puterii…
- Se numără şi, ca dovadă, intră uneori în rivalitate cu puterea
politică. Dar elanul vital care generează literatură nu este numai
năzuinţa de a-i domina pe semeni. Cineva căruia i-a murit mama şi o
evocă în cuvinte obsesive n-o face pentru a manipula conştiinţa
unui interlocutor, ci pur şi simplu pentru a-şi satisface lui
însuşi nevoia de-a o mai vedea pe fiinţa iubită.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un
metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" -
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com