Cei patru care au luptat la Austerlitz/ de dr. Adrian-Silvan Ionescu

Ziarul Financiar 23.12.2010

Bătălia celor Trei Împăraţi - cum a fost botezată această confruntare pe câmpurile înzăpezite ale Moraviei dintre armatele proaspătului suveran francez Napoleon I, încoronat cu doar un an în urmă, şi oştile capilor celei de-a treia coaliţii antifranceze, kaiserul Francisc I şi ţarul Alexandru I - îi fascinează pe istorici şi pe pasionaţii de istorie de 205 ani încoace. Apropiindu-se această aniversare - sau comemorare (depinde din ce punct de vedere este abordată problema, din acela al victorioşilor sau din al celor jertfiţi) - ne-am decis şi noi, cei câţiva valahi din Asociaţia "6 Dorobanţi", să ne alăturăm trupelor imperiale. Ce-i drept, de partea franceză nu au luptat români în acea bătălie; ei puteau fi, mai probabil, la oponenţi, căci regimentele grănicereşti din Transilvania făceau parte din armatele crăieşti austriece. Dar cine mai ţine seama de acest amănunt, de vreme ce între infanteriştii, artileriştii şi cavaleriştii adunaţi sub acvilele lui Napoleon - poreclite "cuci" de către şugubeţii soldaţi - erau reprezentanţii mai multor naţiuni central-europene şi destul de puţini francezi get-beget?

O întoarcere în timp la anul 1805

Am părăst un Bucureşti înmuiat în hidrogen lichid, ferindu-ne a ne rupe picioarele pe caldarâmul alunecos, căci altfel nu am mai fi participat la campanie, şi am înaintat spre o zonă unde iarna era deja instalată. Am trecut pe lângă Brno (fostul Brün) şi am ajuns, pe întuneric (deşi era doar ora 17.00), la Křenovice, unde se afla cantonată armata franceză.

Am coborât din maşină, ne-am scos ceasurile de la încheietura mâinii şi ne-am rupt total de realităţile lui 2010, scufundându-ne în istorie, în atmosfera anului 1805. Nici nu era greu, pentru că toţi aceia pe care-i întâlneam în curtea şi pe culoarele clădirii unde ni se stabilise cvartirul erau uniformaţi şi înarmaţi ca în vremurile acelea de demult.

Chiar şi fizionomiile fuseseră schimbate: unii purtau peruci, alţii îşi împletiseră părul lung în codiţe sau îşi răsuciseră mustăţi impozante; unii, care nu aveau în mod obişnuit mustăţi, îşi lipiseră unele din recuzita de teatru. Ne-am grăbit să ne asimilăm în acest grup colorat, aşa că am descărcat lucrurile şi ne-am întins păturile şi sacii de dormit pe podeaua unei săli de spectacol, despărţită printr-un panou din placaj de sala de mese a unei cârciumi populare, din care se auzeau voci dogite şi clinchete de pahare. Dar nu am luat seama la aceasta pentru că trebuia să ne echipăm repede, căci, nu departe de acolo, se desfăşura deja o luptă şi se auzeau bubuituri de tun. Necunoscând topografia locului, ne-am orientat după detunături şi am luat-o pe nişte străduţe înzăpezite. Dar, până să depistăm locul, zgomotul luptei s-a stins şi liniştea s-a reinstaurat în acel orăşel paşnic şi troienit.

Fabuloasa cină de campanie...

Necăjiţi că am pierdut prima confruntare ne-am întors la "han" - acesta este un termen mai potrivit pentru locanta ce avea să ne fie bucătărie, adăpătoare şi adăpost pentru următoarele două zile. În curte, în jurul unui foc straşnic, erau adunaţi soldaţi de diverse arme şi din diverse unităţi, inclusiv de la "inamic", ce-şi încălzeau mâinile şi se întreţineau, prieteneşte, ţinând câte o stacană din care sorbeau, adesea, cu poftă: ruşi cu uniforme verzi, cazaci încăciulaţi, austrieci în alb sau brun şi mulţi "francezi" (interpretaţi de cehi!), în ţinutele lor albastre, cu gulere şi manşete roşii. La foc, într-un ceaun voluminos, era fiert vin roşu cu mirodenii, din care convivii se serveau cu un polonic. La un alt foc, înteţit de un bucătar ce-şi încinsese un şorţ pătat peste uniforma cam la fel de pătată, se perpelea un purcel înfipt într-o enormă frigare. Bucătarul îl stropea, din când în când, cu bere. Aspect şi miros erau foarte apetisante, mai ales pentru nişte soldaţi ai acelor ani, constant flămânzi. Pe la orele 21.00 s-a considerat că friptura era gata şi am fost chemaţi să ne primim porţia. Ne-am aşezat, disciplinaţi, la coadă, fiecare cu blidul său de lemn ori de lut - iar pentru cei nepregătiţi cu ustensile de masă, erau oferite cartoane de ospătărie - în care ne-au fost puse bucăţile de carne fragedă, alături de care o cantinieră dolofană şi rubicondă ne trântea o lingură de hrean ras ori de muştar, după gust. Pâinea neagră era, la discreţie, într-un coş. Mulţi mâncau de-a-n picioarelea, afară, în frig şi sub ninsoare. Nu mai puteai şti, după masă, cine fumează şi cine nu, pentru că la toţi le ieşeau aburi din gură. Noi, cei patru valahi, ne-am dus în han cu blidele pline, spre a fi mai în largul nostru şi a sta jos. Ne fuseseră repartizate nişte bonuri pentru care primeam un pahar de bere gratis (următoarele trebuiau plătite. Militarii se amestecaseră cu localnicii paşnici şi civili. Peste tot erau figuri prietenoase, zâmbitoare, dornice de comunicare dar... în imposibilitate de a comunica din cauza barierelor de limbă - cu foarte puţine excepţii, camarazii noştri cehi nu cunosc o limbă de circulaţie internaţională, fapt ce face dificilă orice încercare de a dialoga altfel decât prin mimică. Plină de solicitudine, vioaie şi totdeauna bine dispusă, vivandiera Eva Foberova, strânsă într-o uniformă cu plastron alb şi având pe cap o pălărie cu pene, ne slujea de traducător şi de intermediar în relaţiile cu superiorii sau camarazii.

După terminarea cinei am ieşit iar afară şi ne-am strâns în jurul focului, să ne revedem prietenii sau să ne facem alţii. Când te întâlnesc te salută cu expresia, plină de jovialitate, "Ahoe!" - care, nouă, românilor ne aminteşte de marele poet şi băutor Tudor George-Ahoe, figură pitorească a boemei literare din trista "epocă de aur", pe care îl puteai vedea, prin anii 70-80, la Casa Scriitorilor şi pe culoarele Fondului Literar. Camaradul Otakar Hudec, în ţinuta sa ponosită de fusilier (puşcaş), cu bicornul cam deformat de ploile şi viscolele multor campanii, a venit surâzător spre noi, să ne ureze bun sosit şi am comunicat prin intermediul unui amestec original de frangleză şi semne.

Peste vreo oră a fost servită o a doua cină, constând dintr-un delicios gulaş de vacă. Vinul fiert era pe sfârşite: mai rămăseseră câteva polonice pe fundul ceaunului. Doi aprigi cazaci în caftane albastre, încinşi peste ele cu nişte centuri de care atârnau sabia, kindjalul (pumnalul) şi nagaica (biciul), dădeau târcoale recipientului şi priveau, îngrijoraţi, puţinătatea conţinutului. Unul dintre ei, bărbos şi curajos, a pus mâna pe ceaun şi, fără nici o sforţare, l-a dus la buze şi a sorbit cu nesaţ tot ce mai rămăsese. S-a şters, râzând, cu mâneca la gură şi a plecat.

...şi noapte cu somn puţin

Era timpul să mergem şi noi la culcare. În mijlocul dormitorului, nemişcat ca o statuie, un puşcaş care probabil se luptase cu multe stacane de vin adormise şezând pe scaun, cu bărbia în piept, într-o poziţie foarte ciudată. Boneta de poliţie - comodul şi pitorescul acoperământ de cap folosit în ţinuta de cazarmă, ce seamănă cu o bonetă de noapte de genul poreclit, pe vremuri, "Moş Coprol" - îi atârna cât era de lungă, până la genunchi. Am scos doar puţine articole vestimentare de pe noi, pentru că în sală era destul de frig, şi ne-am vârât sub pături. Dar pas de dormi! Sforăiturile camarazilor aflaţi deja în braţele lui Morfeu se împleteau cu vocile stridente şi hărmălaia celor aflaţi dincolo de peretele despărţitor, în cârciumă. Stomacul solicitat de cina prea abundentă a fost o altă cauză de insomnie. Lumina de veghe - încă una. Aşa că, la orele 5.30, m-am sculat şi mi-am îmbrăcat uniforma. Afară era foarte frig, -12º C, o temperatură totalmente diferită de cea din urmă cu 205 ani, când termometrul a arătat o variaţie foarte mică, între Ă2,5 şi 5º C. Camarazii se treziseră şi se grăbeau să se echipeze pentru a participa la o solemnitate matinală.

Jurământ în faţa Împăratului

Ne-am deplasat, prin ceaţa dimineţii, pe piscul unei coline unde se afla un mic monument. Era locul din care Napoleon I văzuse răsăritul de soare ce îl interpretase ca un semn de bun augur după mai multe zile de cer acoperit. Am făcut front, cu armele la umăr, şi am aşteptat. La orizont apăruse o geană de lumină. Ceaţa începuse să se destrame. Atunci, la baza colinei, a apărut un grup de ofiţeri superiori, strălucitor înveşmântaţi şi cu bicornurile decorate pe margine cu pene albe sau negre de struţ.

Între ei, unul mai mărunţel, cu îmbrăcăminte foarte simplă: redingotă gri şi bicorn fără alte ornamente, în afara cocardei tricolore. Era chiar Împăratul. I-am dat onorul. El ne-a trecut în revistă apoi s-a apropiat de culmea dealului şi a privit cum soarele evolua, de la un modest arc de cerc purpuriu, la un disc roşu strălucitor. "Le soleil d'Austerlitz" se arătase şi pentru noi! Erau orele 7. Împăratul părea mulţumit. A revenit în faţa noastră, a luat drapelul desfăşurat din mână stegarului şi a ţinut un mic discurs, evident, în franceză: "Juraţi să apăraţi drapelul celui de-al Cincizeci şi şaptelea de linie?" Dar nimeni nu a răspuns, pentru că bravii cehi care compuneau această unitate nu înţelegeau boabă franceza. Iar noi, care înţeleseserăm, eram prea puţini pentru a răspunde în numele întregii trupe.

Văzând că nimeni nu reacţionează la întrebarea sa, Împăratul a repetat-o, cu o expresie intrigată: "Vous jurez?" Atunci, pentru a salva situaţia, unul dintre ofiţeri a spus, cu glas profund şi hotărât, "Nos jurons!" Parcă uşurat, Napoleon a zâmbit, vag ironic, şi s-a întors spre statul său major. Sublocotenentul nostru, Rene Ragas, a scos o sticlă de vin spumos, roze, de producţie proprie - pe a cărei etichetă era scrisă porecla Regimentului 57, Le Terrible -, a deschis-o folosind metoda "sabré" (i-a tăiat gâtul cu sabia) şi i-a oferit Împăratului să o guste dintr-un pahar de argint. Recunoscut pentru sobrietatea sa gastronomică, de adevărat soldat, monarhul aprecia şampania şi o savura totdeauna după victorii. Acuma a băut-o, privind soarele ce începuse să strălucească, sigur, probabil de biruinţă. După plecarea sa, urmat de uralele noastre, ne-a fost trecută şi noua sticla, din mână în mână, până s-a terminat conţinutul. Câţiva dintre veteranii campaniilor de iarnă se mai încurajau şi încălzeau din propriile ploşti, unde, evident, nu era apă, ci rom. Unul, bine "încălzit", deja se clătina.

Ni s-a comandat să rupem rândurile şi am luat drumul înapoi făcând o escală la Vechea Poştă de la Pozořice. Acea clădire nu şi-a schimbat destinaţia şi a rezistat timpului: poşta fusese instalată aici de austrieci în 1785, iar în timpul confruntărilor trecuse de două ori de la una la alta dintre tabere, fiind mai întâi cartierul general al mareşalului Murat, unde Napoleon îşi convocase comandanţii pentru a stabili planul de bătaie, iar în dimineaţa luptei, generalul conte rus Bagration o cucerise şi-şi stabilise propriul cartier general, pentru a o pierde şi el la sfarşitul zilei, când tot aici s-a întâlnit Împăratul cu prinţul de Lichtenstein, trimis al lui Francisc I, pentru a-i face propuneri de pace. Acum în interior erau un muzeu şi un... bar, unde ne-am aşezat să bem un grog.

Într-una dintre grinzile seculare era înfiptă o sabie de husar.

Pregătiri de atac

Reveniţi la tabără, ni s-a servit micul dejun şi am fost liberi timp de vreo două ore, perioadă ce ne-a permis să mai adăugăm câteva articole vestimentare pe sub uniformă, pentru a nu suferi de frig. Marea căciulă de grenadier îmi ţinea cald - chiar dacă îmi cădea pe ochi -, faţă de bicornurile camarazilor puşcaşi, care nu-i prea apărau la urechi şi la ceafă. De aceea, mai toţi îşi înveliseră creştetul cu şaluri sau năframe groase ori îşi rulaseră fulare în jurul gâtului. Majoritatea aveau mănuşi de lână, pentru că altfel mâna ar fi îngheţat pe ţeava armei. (Caporalul nostru s-a plâns toată seara şi dimineaţa următoare că are degetele amorţite!) Pentru a le fi mai la îndemână când încărcau şi trăgeau cu puşca, mulţi îşi tăiaseră degetul mare şi arătător de la mănuşă - aceasta dacă nu aveau chiar mitene, fără degete. Tot ce le era necesar soldaţilor era pus în raniţa din piele de viţel sau agăţat de curelele ei: mantaua, boneta de poliţie, blidul, cana de cositor, saboţii de lemn, câte o sticlă cu băutură (independent de plosca de la şold); ba unul îşi atârnase chiar un umeraş, pentru cazul că va fi găzduit într-o casă de oameni cumsecade unde trebuia să se prezinte bine şi, seara, să îşi aranjeze uniforma fără a o boţi.

La orele 13 am fost duşi în localitatea Tvarožná, unde se afla un câmp, la poalele Dealului Santon, pe care urma să se dea lupta. Mergeam în cadenţă, urmând răpăitul tobelor şi sunetul strident al piculinei. Camaradul ceh Ringo purta steagul, iar eu şi miniaturalul nostru "sapeur" (genist) fuseserăm desemnaţi a forma gărzi steagului (pentru că aveam căciuli şi eram impozanţi). Aceasta a fost o mare onoare ce ni s-a făcut. Din când în când coloana noastră era oprită pentru a face loc altor unităţi, amice sau inamice, ce trebuiau să-şi ocupe poziţiile înaintea noastră. Atunci dădeam onorul trupelor coaliţiei într-un gest de camaraderie şi respect, din care orice sentiment vindicativ şi veche animozitate erau excluse.

În ordine perfectă, unităţile se decupau pe albul zăpezii ca nişte mari dreptunghiuri însufleţite pe o tablă de şah imaginară, deşi numai şah nu se juca acolo ci, mai degrabă, un poker - aşa cum comparase istoricul Jean Tulard această luptă epocală.

O bătălie cum nu s-a mai văzut

Tunurile au început să tragă. Unităţile au fost puse în mişcare unele faţă de altele. Pe tot acel câmp feeric - şi imaculat până la venirea noastră - se făceau manevre de mare anvergură: înaintări, opriri bruşte, ordine de încărcare a armelor în 12 timpi şi slobozirea de salve, apoi foc de voie, apoi retragere pentru a reveni pe poziţiile iniţiale şi iar înaintări. Când se executa focul, comandantul ordona "Roulement" şi stegarul cu garda sa treceau în linia a doua, la adăpost. Drapelul fusese înfăşurat şi acoperit cu husa, rămânând vizibilă doar acvila aurie (sau cucul) spre îmbărbătarea oamenilor, la fel ca la romanii din vechime.

La începutul luptei, Împăratul şi statul major au urcat, călări, pe dealul unde se afla o mică biserică, spre a avea o vedere mai bună asupra poziţiilor inamice şi a liniilor noastre. Imaginea era măreaţă: pe muchea dealului se profilau comandanţii călări ce studiau evoluţia luptei prin ochean şi discutau, concentraţi, planul de bătaie.

Regimentul nostru, 57 de Linie, se afla pe povârnişul dealului, aşa că puteam vedea întregul spaţiu pe care se dădea lupta. Erau foarte mulţi participanţi. Din documentele oficiale ale evenimentului am aflat că "francezii" erau în număr de 635, din care 480 de baionete (infanterie), 40 de săbii (cavalerie), 7 tunuri cu servanţii lor şi 50 de ofiţeri. Trupele coaliţiei, austrieci şi ruşi, aveau o tărie de 555 de oameni, din care 367 baionete, 40 săbii, 12 tunuri şi 34 ofiţeri.

Aceşti pasionaţi ai epocilor trecute ce doreau să participe la o lecţie deschisă de istorie aplicată - căci aceasta este orice reînscenare -, retrăind astfel evenimentul şi căpătând experienţa vieţii în campanie, s-au adunat din 15 ţări: Cehia, Franţa, Austria, Slovacia, Germania, Italia, Belgia, Rusia, Belarus, Ucraina, Lituania, Ungaria, Malta, Anglia şi România. Napoleon a fost întrupat de Frank Samson, avocat şi istoric din oraşul Beaugency de pe Valea Loarei. Franky Simon, bibliotecar la secţia de istorie a Bibliotecii Publice din Tubize, Belgia - care la Waterloo avusese rolul mareşalului Ney şi fusese coordonatorul bătăliei - aici era general de divizie şi avea acelaşi aport la comanda întregii acţiuni. Istoricul rus Oleg Sokolov, somitate necontestată între cercetătorii perioadei napoleoniene, care s-a mutat de la St. Petersburg şi activează actualmente la Musée de l'Armée din Paris, deţinea tot gradul de general de divizie şi comanda cavaleria (la reconstituirea aniversară de 200 de ani, în 2005, jucase rolul mareşalului Soult). Pe generalul-prinţ Bagration l-a interpretat Jaroslav Palisek, pe generalul prinţ de Lichtenstein, Wolfgang Horak, iar trupele ruse au fost comandate de Vit Odstrcil. David Banks, preşedintele Asociaţiei Europene "Napoleon", purta uniformă de general austriac. Jan de Coster, alias Capitain Sacristain, a comandat cea de-a 8 Brigadă, la fel ca şi la Waterloo, unde este unul dintre principalii organizatori.

Câmpul era constant învăluit în fum de la salvele de artilerie şi de muschetele ce foloseau pulbere neagră. Cu greu se puteau distinge, prin această perdea, liniile inamice. Toţi eram mânjiţi cu negru, pe buze şi pe obraji, iar în gură aveam constant un gust alcalin de la ruperea cu dinţii a cartuşelor de hârtie. Părul de la tâmple şi barba le aveam mai toţi pârlite de scânteile produse la tigăiţa muschetei vecinului din stânga, ochii ne lăcrimau de la fum, iar în nări aveam persistent mirosul neplăcut de pucioasă. Bravul puşcaş care, în zori, se preocupase cu atâta asiduitate de "încălzirea" măruntaielor se dezmeticise şi dovedea multă bărbăţie: trezit de temperatura scăzută şi stăpânit de excitaţia încleştării, încărca şi trăgea cu o surprinzătoare rapiditate. Dar, ori de câte ori slobozea arma... închidea ochii.

La fel ca în vremea acelei campanii de acum 205 ani, multe dintre muschete deveneau inutilizabile după o vreme, fie se tocea cremenea, fie se înfunda lumina şi trebuia folosit un ac pentru a o curăţa. Cei ce nu-şi mai puteau folosi arma treceau în linia a doua sau se aruncau în zăpadă şi făceau pe morţii.

Cazacii de Don ne-au atacat hăulind ca la nuntă. Am făcut careu şi le-am rezistat. A urmat un atac al ulanilor austrieci, îmbrăcaţi cu mantale albe şi având şepci cu imperiala galbene; şi acesta a fost primit în acelaşi fel şi a fost respins. Vânătorii călări din Garda Imperială şarjau asupra dragonilor austrieci sau a cazacilor şi atunci se auzea sunetul metalic, sec, al săbiilor încrucişate. Liniile infanteriei s-au apropiat până la declanşarea luptei corp la corp. Dar acesta era doar un prilej de a fi revăzuţi prietenii din liniile adverse, cu care erau schimbate cuvinte amicale, glume şi încurajări de continuare a luptei.

"Voilà un brave!"

Soarele apunea în spatele colinei. Artileriştii de pe culme parcă aveau aureole. Lupta s-a încheiat şi unităţile coaliţiei s-au retras. Frigul, pe care până atunci nu îl simţiserăm din cauza mişcării şi a surescitării, se făcuse mai tăios. Dar toate aceste neajunsuri erau date uitării de vreme ce ne împărtăşeam din laurii gloriei. Noi, "francezii", au rămas pe câmp şi am fost trecuţi în revistă de Împărat. Descălecase de pe frumosul său bidiviu alb, cu şabraca din catifea roşie cu galon de aur. Calul era purtat de căpăstru, în urma "marelui om", de un ofiţer de ordonanţă. Napoleon era bine dispus. A decorat doi militari cu Legiunea de Onoare şi şi-a însoţit micul discurs cu semne cât mai elocvente pentru a se face înţeles de beneficiarii care nu ştiau franceza - probabil că experienţa din zori îi fusese de ajuns. La plecarea sa, aruncându-ne pălăriile sau căciulile în sus ori ridicându-le în vârful baionetei, toţi am ovaţionat "Vive l'Empereur!". Apoi ne-am încolonat şi am mers spre locul de îmbarcare în autobuze.

După cină am fost din nou adunaţi spre a participa la ceremonia din piaţa oraşului Slavkov u Brna (fostul Austerlitz). Pe esplanada primăriei erau instalate microfoane ce ne-au readus, brusc, în actualitate după această mirifică baie în istorie. De acolo au rostit alocuţiuni oficialităţile locale, iar Împăratul ni s-a adresat spunând: "Quand quelqu'un de vous dira «J'étais à Austerlitz», tout le monde dira «Voilà un brave!»". Aceste vorbe

ne-au mers la inimă şi ne-au făcut să ne simţim mândri ştiindu-ne a fi unii dintre acei bravi.

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" şi apoi la Institutul de Arte Plastice "N.Grigorescu", secţia Istoria şi Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, apoi la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti (1994-1995). S-a dedicat cercetării şi, din 1995 până în prezent, este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie "N. Iorga". Doctor în ştiinţe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte şi la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, unde susţine cursuri de istoria fotografiei şi a filmului, istoria artei şi a costumului. Este critic şi istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic şi organizator de expoziţii. A publicat 12 cărţi şi a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru critică (2002) şi Premiile "Simion Mehedinţi" (2003), "Nicolae Bălcescu" (2008) şi "I.C. Filitti" (2009) ale Fundaţiei Culturale "Magazin Istoric". Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).