Opinie Dan Armeanu: Ce măsuri de politică fiscală şi bugetară ar trebui să fie luate în România în 2011

În acest moment, România nu mai are timp de pierdut dacă vrea ca economia să-şi revină odată cu economia europeană. Criza economică a ajuns mai târziu în ţara noastră, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm să repornim motoarele economiei.

Dacă timp de doi ani am experimentat sub tutela FMI tot felul de măsuri fiscale şi bugetare, mai mult sau mai puţin benefice pe termen scurt sau lung, acum nu ne mai permitem acest lucru şi este necesar să asigurăm o coerenţă a acestor măsuri şi corelarea lor cu realităţile mediului economic românesc. Una dintre greşelile pe care România le repetă şi anul acesta este fundamentarea bugetului pe anul 2011 pe o creştere economică de 1,5%, ceea ce permite statului să efectueze cheltuieli la fel de mari în valoare absolută ca în anul 2010. Ce măsuri fiscale şi bugetare trebuie luate în viitorul apropiat pentru ca anul 2011 să nu mai fie un an pierdut din punct de vedere economic, ci unul de tranziţie de la scăderea economică a ultimilor ani la o uşoară revenire în 2012?

România are nevoie de o stabilitate financiară şi fiscală care să asigure predictibilitatea acesteia pe termen mediu, în scopul menţinerii stabilităţii macroeconomice. Din punct de vedere teoretic, stabilitatea financiară poate fi înfăptuită la nivel macroeconomic şi prin majorarea/reducerea impozitelor şi/sau reducerea cheltuielilor. Dar majorarea impozitelor se aplică atunci când povara fiscală este redusă, or, în cazul României, aceasta este foarte mare, iar o nouă majorare de impozite ar exacerba şi mai mult cercul vicios al politicii fiscale. Deci nu mai trebuie să apelăm la această modalitate pentru a asigura creşterea veniturilor bugetare, ci, dimpotrivă, ar trebui să încercăm varianta reducerii acestora şi/sau a lărgirii bazei de impozitare. Cu toate acestea, din punctul de vedere al echităţii sociale ar fi necesară o impozitare suplimentară a celor puţini care obţin venituri sau deţin averi mari. Acest lucru trebuie realizat şi pentru că, până acum, toate majorările de impozite au afectat în mod direct consumul şi pe cei mulţi care realizează venituri reduse.

Având în vedere că, pe total, contribuţiile plătite de angajat şi angajator sunt în jur de 44%, iar rata implicită a acestora este de aproape 24%, o măsură necesară ar fi cea de reducere a contribuţiilor, cu efect benefic asupra pieţei muncii şi activităţii întreprinderilor. De asemenea, ţinând cont de faptul că ratele implicite de impozitare sunt cele mai reduse din UE, ţara noastră trebuie să găsească soluţii pentru îmbunătăţirea colectării veniturilor la buget. Politica fiscală prociclică promovată în anii 2009 (majorarea accizelor, a contribuţiilor, introducerea impozitului minim) şi 2010 (majorarea TVA) nu a avut nicio legătură cu principiile responsabilităţii fiscale, ci, dimpotrivă, măsurile luate pentru atingerea ţintei de deficit bugetar au zdruncinat încrederea investitorilor în mediul economic autohton, în capacitatea statului de a gestiona criza economică.

În schimb, cheltuielile bugetare pot fi reduse în continuare deoarece există o risipă de resurse, iar transferurile bugetare sprijină sisteme de asigurări sociale şi de asistenţă socială ineficiente, supradimensionate şi netransparente. Cheltuielile cu investiţiile în anul 2011 vor avea o pondere de 17,3% în cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, şi respectiv 6,46% din PIB. Pentru a spera la o revigorare a economiei ar fi fost necesar ca ponderea acestor cheltuieli în totalul cheltuielilor publice consolidate să fie de cel puţin 20%. Statul trebuie să aibă capacitatea de a reduce investiţiile ce reprezintă un consum definitiv de resurse şi să încurajeze cele care au ca efect crearea de valoare adaugată şi reprezintă o avansare de produs intern brut. De asemenea, cheltuielile cu bunurile şi serviciile trebuie reduse şi gestionate eficient din punctul de vedere al preţului real de achiziţie. De-a lungul timpului, atât cheltuielile cu investiţiile, cât şi cele cu bunurile şi serviciile au reprezentat canale de scurgere a banului public, iar acum aceste canale trebuie desfiinţate. De exemplu, fondurile publice care s-ar fi economisit prin utilizarea de preţuri reale (nu de câteva ori mai mari) la achiziţiile efectuate de câteva instituţii publice ar fi acoperit integral economiile pe care statul vrea să le realizeze cu reducerea indemnizaţiei de creştere a copilului. Măsurile de ajustare a cheltuielilor trebuie să aibă în vedere şi politica salarială. Astfel, salariile trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea muncii, iar ecartul dintre salariile mari şi mici trebuie diminuat pentru a se limita fenomenul polarizării veniturilor în sectorul bugetar, acesta manifestându-se deja în sectorul privat.

Atât în 2009, cât şi în 2010, amânarea plăţii arieratelor a reprezentat o supapă utilizată de stat pentru a se încadra în ţinta de deficit bugetar, menţinându-se astfel o presiune continuă asupra cererii agregate şi a inflaţiei, şi contribuind la blocajul financiar existent în economie. În 2011, statul trebuie să-şi respecte angajamentele luate de a micşora arieratele, de a-şi achita datoriile şi de a contribui la deblocarea activităţii desfăşurate de unii agenţi economici.

Stabilitatea financiară, fiscală şi bugetară nu se realizează prin şocuri fiscale de majorare intempestivă şi continuă a impozitelor, ci printr-o reformă fiscală reală, prin raţionalitatea sumelor alocate de la buget, prin redistribuirea fondurilor din zona socială către investiţii, printr-o strategie bazată pe obiective pe termen lung.

Dan Armeanu este prof. univ. dr. la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori a Academiei de Studii Economice, Bucureşti