Oaze cu aer pur, marca Dan Puric, în an de criză/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan 13.01.2011


Passe-partout e un cuvânt franţuzesc (există, însă, şi o variantă românizată, ortografiată paspartu, recomandată de Academie). În limba lui Molière şi a lui Ionesco, passe partout înseamnă (după dicţionarul Petit Robert): 1. cheie universală, şperaclu; 2. joagăr, ferăstrău cu două mânere; 3. cadru de carton pentru fotografii, desene etc.; 4. perie cu care brutarii înlătură făina de pe pâine sau perie de spălat automobilul; 5. (fig.) ceva valabil pretutindeni, întotdeauna sau în toate situaţiile.
Passe-partout este numele unei trupe din Bucureşti care face (să spui a "juca" ar fi, cu referire la ceea ce construiesc membrii ei, mult prea puţin) un teatru românesc şi, deopotrivă, cosmopolit, adică universal (vezi sensul 5 de mai sus). Un gen de teatru care primeşte în cadrul lui orice subiect (vezi sensul 3). Un gen de reprezentaţie care disecă realitatea (vezi sensul 2), înlătură ceea ce este, teatral, de prisos (vezi sensul 4) şi caută cheia potrivită pentru poarta sufletului (vezi sensul 1). Este teatrul passe-partout. Teatrul nonverbal marca Dan Puric. Pentru că la început a fost Dan Puric. Acum e Passe-partout, iar Dan Puric stă în spate şi, cu iubire veghetoare, îndrumă şi corectează. Şi se bucură odată cu publicul de prestaţia (conform DEX: prestaţie â muncă de scurtă durată, de obicei gratuită, efectuată pentru lucrări de interes public) trupei pe care a creat-o şi, mai ales, se bucură de bucuria ciracilor lui pentru bucuria produsă spectatorilor.
Anul 2010, an de criză (ce bogaţi sunt anii de criză în realizări artistice!) a însemnat pentru Compania Passe-partout - Dan Puric patru premiere, patru spectacole diferite în unitatea lor (Gunoiul şi ghiocelul nu l-am văzut, aşa că vom scrie numai despre celelalte trei, intrate în repertoriul permanent al trupei).
Primul, cronologic, a fost Fantasmagoria (26 februarie, sala Rapsodia), realizat de un trio de basarabeni care au trecut, fără ordin, Prutul (Vadim Rusu, care semnează şi regia, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu), însoţiţi în fanteziile lor de un botoşănean (Petre Voicu). La ora spectacolului ningea în Bucureşti, iar pe scenă, după ce s-au stins luminile sălii, a început să şuiere viscolul siberian, prin care aveau să hălăduiască, timp de un ceas, păcălicii noştri, căutând drumul spre buricul Occidentului, întâlnindu-se cu urşi albi şi corbi negri, încercând să se încălzească la o sticlă de votcă sau în saună. Aveau să iasă din nemărginirea slavă abia în finalul scăldat în culorile şi ritmurile exuberante ale Africii şi în glasul cald al lui Miriam Makeba. S-au aprins luminile, vraja s-a rupt, spectatorii s-au trezit şi nu s-au oprit din aplaudat decât după ce li s-au umflat palmele.
Un spectacol atât de zgârcit cu mijloacele tehnice (decorul este aproape inexistent), susţinut doar de mişcările trupurilor, de lumina câtorva reflectoare folosită cu parcimonie şi de fundalul sonor, fără nici o vorbă, reuşeşte totuşi minunea de a musti de expresivitate. Scena însăşi pare uneori prea mare, o risipă inutilă de spaţiu într-un teatru al esenţelor.
În comparaţie cu sobrietatea aceasta, Royal Fashion (premiera pe 10 mai, de Ziua Regalităţii, spectacol realizat împreună cu Teatrul Naţional de Operetă, care îl şi găzduieşte pe scena sa) este un dezmăţ: costume (Doina Levinţa), scenografie (Corina Grămoşteanu), ba chiar şi "light design" (Sorin Vintilă), coregrafie (Traian Vlaş) şi un corp de balet (evident, al TNO). Un adevărat regal. Şi totuşi, tabloul cel mai impresionant spune în mai puţin de un minut ce a fost comunismul fără nici un actor pe scenă, doar prin muzică, lumină şi câteva elemente esenţializate de decor. Teatrul marca Dan Puric (care semnează scenariul şi regia) se poate face nu numai cu un decor sumar şi cu costume nepretenţioase, ci, iată, se poate debarasa, uneori, până şi de actori! Totul este, teatral, posibil, cu condiţia să ai într-adevăr ceva de spus şi suficientă imaginaţie pentru a găsi modalitatea artistică de comunicare.
Royal fashion este un spectacol multilateral, vorbeşte despre trecut şi despre prezentul continuu, este deopotrivă sobru şi glumeţ, în doze care fac întregul uşor digerabil şi plin de savoare. Regalitatea nu este, în acest spectacol, o formă de guvernământ, ci o ipostază umană, o chintesenţă a maiestuozităţii, a eleganţei, a frumuseţii exterioare şi interioare, a bunului gust, într-un cuvânt, a nobleţei, a calităţii umane la superlativ - contrariul abjecţiei şi al superficialităţii, al neamprostiei, al reprobabilului şi, în fond, al lipsei de dumnezeire.
Royal fashion este o simfonie, cu timpi diferiţi, cu Dan Puric compozitor şi dirijor şi cu un ansamblu de interpreţi a căror bucurie de a (se) juca sintonizează în vibraţia orchestrală generală - un recital colectiv.
O întoarcere în timp este şi România - închis pentru inventar (premiera pe 28 noiembrie 2010, sala Rapsodia; cu Dragoş Hulubă, Eduard Adam şi Violeta Hulubă). Un spectacol lipsit de încrâncenare despre viaţa de zi cu zi în "epoca de aur". O evocare plină de umor, un haz de necaz cum numai noi, românii, ştim să facem. Şi o demonstraţie de forţă: a forţei de a evoca fără cuvinte, (aproape) fără decoruri şi fără costume "create de", o lume şi un stil de viaţă - viaţa ca supravieţuire cotidiană (cu satisfacţia cetăţeanului-vânător de a fi "făcut rost" de ceva produse avicole sau de niscaiva portocale) şi ca trăire autentică în imaginar (ce-a fost "înainte", ce este "dincolo"…). Un stil de viaţă care se sfârşeşte în rafale de armă automată şi în scâncetul nou-născutului postdecembrism (speriat, oare, de răpăitul puştilor sau de presimţirea a ceea ce avea să vină?).
Într-o lume a poluării cu superficialitate, vulgaritate, hedonism şi conformism mai există oaze cu aer pur. Să le descoperim şi să ne bucurăm, împreună, de ele!
În imagini: 1. Afişul spectacolului "România - închis pentru inventar"; 2. Afişul spectacolului "Fantasmagoria"; 3. Afişul spectacolului "Royal Fashion"; 4. Dan Puric