Un anumit primitivism al creaţiei artistice/ de Alex. Ştefănescu

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Există, desigur, şi tendinţa de a fabrica "artă pură", dar numai ca tendinţă, pentru că la realizarea ei deplină nu se poate ajunge, aşa cum nu se poate atinge, în criotehnică, zero absolut. Reprezentanţii acestei tendinţe fac un extraordinar de mare efort de mobilizare în gol, bazându-se pe o cunoaştere perfectă a procedeelor de producere a emoţiei estetice; este o îndeletnicire dificilă şi dezamăgitoare, asemănătoare cu aceea de a învăţa o limbă străină de unul singur, cu ajutorul regulilor din manuale. Ştii din experienţă cum se întâmplă: întâlneşti, să zicem, într-un text german cuvântul machen şi vrei să ştii dacă a se pronunţă a lung sau a scurt; îţi aduci aminte regula conform căreia într-o silabă deschisă - şi aici este o silabă deschisă - a se pronunţă a lung; dar imediat după aceasta îţi mai aminteşti că fac excepţie silabele deschise după care urmează ch, sch, st sau x; în concluzie, a se citeşte totuşi a scurt. Timpul pretins de acest raţionament distruge cursivitatea lecturii cu glas tare şi te transformă într-un ezitant sau într-un vorbitor hipercorect, cu o dicţie nefirească, de calculator electronic. Aşa se petrec lucrurile şi în literatură: dacă "elocvenţa" (să-i zicem astfel, deşi riscăm să producem o confuzie cu oratoria) nu este un mijloc perfect însuşit, folosit într-un regim de urgenţă pentru satisfacerea unei nevoi vitale, dacă nu ţi-ai propus decât să faci "artă", textul care va rezulta va fi anemic, neconvingător.

- Credeam că eşti un adept al specializării.

- Sunt. Dar nu pot să nu constat că deocamdată, în creaţia artistică, specializarea nu poate fi dusă până la ultimele ei consecinţe. Este încă nevoie de un contact cu viaţa. Arta mai apare azi ca produs secundar al marilor elanuri vitale, aşa cum ies uneori la iveală mici cantităţi de aur cu ocazia erupţiilor vulcanice. O mare creaţie este de obicei o mare vitalitate convertită. Nu pledez cu entuziasm pentru acest mod de funcţionare a talentului - sanie de copii agăţată de un camion huruitor - dar mă resemnez în faţa evidenţei. Sunt de acord că astfel recunoaştem un anumit primitivism al creaţiei artistice, însă cine ar putea susţine că civilizaţia umană, în general, a ajuns la dezvoltarea ei ultimă? Aşa cum ne apărăm de frig cu mijloace rudimentare, confecţionându-ne incomode straturi de protecţie prin ţeserea unor fire, aşa cum, la îmbolnăvirea unei părţi din organism, nu găsim altceva mai bun de făcut decât să decupăm acea parte şi s-o aruncăm la gunoi, aşa cum "zburăm" folosindu-ne de vehicule greoaie şi nesigure, care rotesc cu disperare o biată paletă pentru a se menţine în aer - tot aşa elaborăm opere artistice utilizând ca sursă de energie fluxul şi refluxul vieţii noastre sufleteşti, capricios, imprevizibil şi adeseori… aşteptat în zadar.

- Acest primitivism al îndeletnicirii n-ar fi, luat în sine, un motiv de dezolare. Doar n-o să reacţionăm ca acea orăşeancă tânără care, aflând că laptele se extrage din ţâţa vacii (şi nu se produce pe cale industrială, din lapte praf!), a hotărât, dezgustată, să nu se mai atingă niciodată de lichidul alb. Important rămâne rezultatul. Tocmai de aceea mă întreb dacă nu cumva în opera artistică se imprimă acest caracter impur al actului de creaţie. Dacă nu cumva micile cantităţi de aur sunt înglobate inextricabil în zgură.

- Bineînţeles că nu există obiect estetic pur, şi nu numai din cauza modului de producere, ci şi fiindcă utilizarea lui socială presupune o impurificare prealabilă. Fabricanţii de parfumuri procedează la fel când dizolvă esenţa odorantă în alcool metilic. Valoarea artistică are nevoie de un suport ca să poată fi transportată, distribuită, consumată. Ca să se transforme dintr-o virtualitate pâlpâitoare într-un lucru înfăptuit. Ca să…

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com