Ştiinţa poeziei – ştiinţa spectacolului/ de Felix Nicolau

Dacă în România cu amănuntul şi în impozanta Hermaia Chris Tănăsescu experimenta divers, spre deruta comentatorilor care-l entomologau ca pe un avangardist scriitor de poezie concretă, vârstată bizantin şi înnebunit după tehnici prozodice, în Cartea de la Curtea şi alte 9 topologii (Vinea, 2010) mi se pare că tendinţele se decantează.

Bineînţeles, poetul este tot polifonic - exemplificând în poezie teoria lui M. Bahtin privitoare la roman -, tot extremist (odată american şi altă dată neaoş, dialectal sau arhaic) şi tot sensei al ingambamentului. Culturalitatea scrisului - căci topologie asta înseamnă, o explicitare a locaţiei ori a locului geometric - lui Chris Tănăsescu asimilează chiar şi matematicile superioare. Şi nu mă pot opri să nu fac o paralelă cu Florin Caragiu, alt poet ce vine dinspre matematică. La amândoi filonul religios este evident, deşi la Caragiu e vorba despre o ortodoxie sentimentală şi ornamentală, în timp ce la Tănăsescu primează balcanismul bizantinizat (ori invers, de vreţi) şi inteligenţa care se joacă - precum un joc cu mărgele de sticlă - cu formulele prozodice. Să nu uităm că Tănăsescu traduce intens din poeţii americani, ba chiar execută acum o bursă Fulbright în California. Şi atunci fireşte că un asemenea scriitor hibrid, mixând poezia rock cu mititeii şi berea, dar şi cu strana şi icoanele, derutează, pune pe fugă criticii. Sărmanii!

Mai întâi ne întâmpină o vatră de "os domnesc", arheologică: "poarta din piatră, curtea din piatră./ Loc plin de pietre sparte, loc gol, plin/ cu ţăndări de stâncă, zid strâmb, ud, plin,/ de chipuri şterse peste pietre de/ morminte goale, sub inscripţii vechi,/ chirilice şterse, în pământ sec,/ uscat sub pietriş şi aşchii de stânci/ arse de ani" (Cartea de la Curtea).

După care "antistrofa", o plonjare în miezul realului ce, foarte uşor şi tras de păr, ne poate face să credem că scriitorul a trecut, hegelian, de la teză la antiteză: "Ce să spun, ce să spun, cu banii de pe-un apartament bun în Bucureşti îţi iei aici două jumate, adică două/ şi cu banii rămaşi le faci fain frumos (superbă aliteraţie! n. n.) cu de toate - termopan, repartitoare, alea-alea, aer condiţionat nu-ţi/ treb'e, că eşti lângă munte - şi nici nu-ţi trebuie multă minte, unu-l închiriezi şi-ntr-unul stai ca boierul,/ trai neneacă. Şi totuşi, de ce nu face nimeni asta, oare de ce, poate nu ne dăm seama, dar, de fapt, păţeşti vreo ţeapă?" (Cartea de la Curtea).

Şi iată şi sinteza glorioasă, pâclişită balcanic, joc aproape pur de limbaj, dacă dăm cuvântului "joc" sensul propus de Johan Huizinga, respectiv activitate necompetitiţională, efectuată din plăcere, conform unui set de reguli: "Augustin Doman, într-un august dohan din/ daman, trăgea dohan plivind nişte-oman la/ el pe domeniu-n madam curtea de argeş:/ ci îi creştea-ncet o placă pe faţadă/ şi, privind galeş la el, întreba ce e/ acela un carmen, un carmin, un cârmâz...".

Tot sacâzul acestei poezii este combinaţia dintre erudiţia nebună şi fixarea faptului divers, într-o manieră rânjitor-tabloidică, dar evident cu intenţie demascatoare. Cum se întâmplă, bunăoară, cu luarea în bodrângă a unor politicieni ce au concesionat terenul din spatele Episcopiei Argeşului şi Muscelului "(Bvd. Basarabi nr. 1)" unor belgieni ce plănuiau acolo un soi de alter-Dracula Park. Citind atent împletitura hirişă de strofe, numaidecât ne dăm seama de dramatica fisură interioară a autorului, caramelizat într-un topos cu istorie ieroglifică: "umblu deci, înţepenit în lumină,/ ca un vultur cruciat călare pe un bour, chiar un struthio camelus/ cu o cocoaşă de pene de piatră/ şi struţuri largi de copaci şi morminte/ fixe".

La fel de bine s-ar putea susţine că poetul montează un discurs eterogen şi heterodox, încercând să mimeze din interior Cultura, la care de altfel ţine ca la ochii din cap (the apple of his eye). Cu alte cuvinte, Chris Tănăsescu traduce străinătatea în româneşte, precum şi româneasca în limba şi mentalităţile noii Rome. Mereu în gânduri şi simţire cu jam-sessions, la un moment dat, el se mixează pe el însuşi. Căci epifania poate fi declanşată numai prin efortul coral al trupei, polifonic şi întemeiat pe arta contrapunctului. De aceea şi secţiunea de jam-session din partea a doua a cărţii, dibacii acompaniatori fiind Constantin Acosmei, David Baker, Ilya Kaminsky, O. Nimigean, Antonio Patraş, Page Hill Strazinger şi Martin Woodside. Toţi aceştia constituie "trupa, translatorii".

Şi tot în acest efort suprem de asimilare exhaustivă ce are în vedere un proiect plurivalent intră şi eroticalele grunjoase, uşă în uşă cu persoana poetizantă: "Poetul îi înfipse direct mâna între picioare Raquelei, pe sub şorţul alb, frecând-o fără milă. Fata icnea şi gemea, dar ochii îi ţinteau numai spre uşa budei în care eram eu, teoretic, blocat, privind buimac". Şi brusc intervine Iulia Cojocaru: "du-te cu tot/ cu poezia ta la femei!". Şi mici variaţiuni delicioase la temă: "bunii noştri grămătici latini/ clasificau sărutul: cel amical// simpatic, era osculum, cel dat cu gură/ mică, cel drăgăstos, se chema însă, basium,/ cuvânt adus de Catullus din nord, iar cel/ al pasiunii, apăsat, suavium, opera/ lui Plaut".

Dar câte şi câte alte minunăţii nu sunt de găsit în cartea aceasta mai mult lungă decât înaltă, cu o minunată pictură de Grigore Negrescu pe copertă! Totul e să avem răbdare şi curiozitate pentru ceva altfel, aşa cum şi poetul însuşi are nerăbdarea şi curiozitatea de a nu fi mereu acelaşi.

Felix Nicolau este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru şi rece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenţii). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.