Ultima seară/ de Angela Marinescu

contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui, încă plină

de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie să se hrănească

numai cu aer, mă încălzea cu grijă, aveam frigul în mine de prea mult

timp pentru a neglija acest aspect

la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier, mă uitam

numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă, de către nişte

părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere politic,

din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii, atît de

puternic, spunea mai mult decît orice alt gest

spectaculos şi cazat în incinte masive

mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele Muzeului Literaturii Române,

cu gîndul să mai ies din carapace, am vorbit cu Doina, plasticiana,

ce bea bere într-o rochie albă şi curată

apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi, Marian Drăghici,

Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu, cu prozatorii Ioan Groşan

şi Alexandru VIad şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă ca o plantă

carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă, ce semăna cu

Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-alungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o

personalitate, dar şi de familiile lor revoltate, poeţii noştri s-au

transformat, din aristocraţi romantici ce erau, copleşiţi de o boală a

secolului destul de cunoscută, în agenţi străini ce nu mai vor altceva,

decît să dejoace proiecte culturale, ca nişte experţi

internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputinţa era la ea acasă. "cînd ai devenit neputincios, ai atins

perfecţiunea", le-am spus, cu jumătate de gură, asta numai pentru că, acolo,

în jurul mesei, cei mai mulţi sufereau din greu pentru că nu mai

puteau scrie.

s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte. s-a băut cu gîndul la

moarte. s-a mîncat cu gîndul la moarte. ne-am jignit cu gîndul la moarte.

într-un tîrziu am plecat, poate a fost ultima seară petrecută

cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi.

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul

mi-a năvălit în creier.

Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi suntem o zvastică

făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă

mai crede în puterea solitară a rugăciunii;

melodia de 24 de karate,

degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă,

cenuşa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic,

al acestei veri, incredibil de albe,

îmi aşez

gîtul.

În imagine: Oana Cătălina Ninu, Cosmin Ciotloş şi Angela Marinescu. Fotografie de Un Cristian