Asaltul cărţilor electronice/ de Stelian Ţurlea

Între ştirile ciudate - dacă nu chiar trăsnite - ale anului care tocmai s-a încheiat s-a aflat, după mine, şi aceea care anunţa că un politican american lansa o campanie împotriva cărţii tipărite, pe motiv că multiplicarea cărţilor distruge pădurile. În loc de carte tipărită, congresmanul propunea trecerea definitivă şi totală la e-book-uri, la cartea electronică.

Sper să nu se întâmple curând, sper ca îndemnul să nu fie urmat sau, dacă se întâmplă asta, procesul să fie cât mai îndelungat şi cât mai lent, pentru că nimic, absolut nimic din cultură nu se compară cu cartea. Aş putea vorbi la nesfârşit şi scrie (chiar online!) - şi mulţi alţii ar reuşi s-o facă şi mai convingător - despre plăcerea de a ţine obiectul numit carte în mână, de a simţi concreteţea hârtiei, de a mirosi cernelurile tipografice, de a-mi bucura ochii cu desenul copertelor şi aşa mai departe.

Dar sunt conştient că e-book-ul sau cartea electronică, un termen cu care va trebui să ne obişnuim, se va impune curând, aşa cum peste noapte telefoanele mobile au invadat lumea şi au supus-o, cum plasmele au înlocuit televizoarele de acum câteva decenii. Sunt conştient că progresul n-are limite.

Chiar şi numai ce s-a petrecut în timpul vieţii mele mă umple de uimire şi admiraţie. Când eram copil ascultam teatru radiofonic la un aparat cu lămpi, de dinainte de război, şi uneori câte un disc de ebonită la patefonul bunicilor, cu pâlnie. Scriam cu tocul, înmuindu-mi peniţa în călimară, sau cu creionul. Au apărut apoi magnetofonul, discul de vinil, pixul, televiziunea alb-negru şi mai târziu cea color. După o vreme s-au născut, în avalanşă, casetofonul, CD-ul, pagerul, telefonul mobil, computerul, laptopul, videoconferinţele, plasmele, internetul, webul şi toate trucurile de care astăzi nu ne putem despărţi şi ni se par că există de când lumea.

Puţini ştiu că un e-book este un fişier, adică un PDF, o carte paginată, eliberat de constrângerile paginaţiei. Ca să citeşti acest fişier, ai nevoie de un aparat special, care se numeşte e-reader. (Nu va miraţi, anglicismele sau barbarismele înfloresc în proporţie geometrică. Aparatului acestuia i s-ar fi putut spune, mai omeneşte, cititor electronic sau lector electronic sau e-cititor). Mai înainte de e-reader a fost cerneala electronică, e-ink, cea care dă micului ecran o luminozitate ce nu oboseşte ochii, asemănătoare hârtiei.

Un e-book ar trebui să fie foarte ieftin - la noi pare să fie, în străinătate e mai scump, culmea, decât cartea obişnuită. Într-un e-reader poţi stoca zeci de mii de e-bookuri, în care poţi intra oricând, aparatul permiţând căutarea, notarea "pe margine" fără să strici "cartea", sau "updatarea" cărţii cu o nouă ediţie, cu corecturi făcute între timp. Au apărut şi primele e-readere româneşti, Evobook, fabricate de Evolio. Toate acestea le-am aflat, cu multă surprindere şi ceva neîncredere acum mai puţin de o lună, de la Paul Balogh, directorul lui Humanitas Digital, la lansarea primelor douăzeci de cărţi electronice ale acestei edituri. Fireşte, în entuziasmul lansării, tânărul Balogh a oferit cu mult mai multe informaţii, pe unele le-am uitat sau poate nu mi s-au părut importante, mintea oricum mi se încâlcise între zeci şi zeci de termeni aparent barbari pentru mine (iPad, iPod, iTunes şi alţii pe care nu i-am reţinut).

Ce mi s-a părut extrem de important pentru a scrie aceste rânduri este că sub ochii noştri, în timpul nostru, cartea trece prin noi transformări care mă aruncă pe gânduri. Au viitor cărţile electronice în România? Probabil că da, piaţa de acest gen este foarte dinamică, mai ales pentru generaţia tânără şi mai ales dacă nu vom dori trecerea radicală, peste noapte. Va dispărea obiectul carte tradiţională? Sunt convins că nu, nu doar pentru că există destui nostalgici, ci şi pentru că, măcar din punct de vedere estetic, cartea tradiţională rămâne un obiect fără pereche. Se vor schimba probabil obiceiurile de lectură, vor apărea alte genuri de cărţi, vor exista discuţii nesfârşite în continuare privind suportul de stocare, formatul de distribuţie, preţurile şi drepturile de autor. Dacă nivelul pirateriei va fi redus, pentru că în mod sigur nu va fi eliminat, şi dacă cititoarele electronice se vor impune, înmulţi şi găsi în orice librărie (fără ele avantajele cărţii electronice nemaifiind perceptibile), industria cărţii electronice are şanse să se impună.

Cartea clasică şi cartea electronică pot însă coexista şi probabil o vor face multă vreme. Asupra avantajelor vreuneia nu mă pronunţ, eu unul sunt definitiv un nostalgic şi n-am să renunţ niciodată la cartea tipărită. Mă abţin să spun mai mult. Cândva scriam cu creionul, apoi la maşina de scris, iar acum numai la computer - şi asta în câteva zeci de ani. Poate o să încerc într-o zi şi cartea electronică. E posibil ca aceste "beneficii ale tehnicii" să ne subjuge. Tehnica merge după regulile ei, nu pare a ţine seama de dorinţele oamenilor. Fiecare este propriul stăpân. Cartea electronică, după cum spunea entuziastul Balogh, nu e decât o altă ramură, digitală, a marelui copac al cărţilor.

STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista "Lumea", a condus, după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi ziarul "Meridian", după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.