Opinie Ionel Blănculescu: „Războiul cu preţul benzinei nu se face“

Un scriitor francez, Jean Giradoux, a scris în anul 1935 romanul «Război cu Troia nu se face». Parafrazând titlul acestuia aş putea spune «Război cu preţul nu se face», nu pentru că nu am avea curajul sau priceperea necesare, ci pentru că ar fi o inabilitate de neiertat în a confunda efectul cu cauza.

Protestul la pompe din zilele noastre ne arată de ce România este pe ultimele locuri în toate clasamentele Europei, de ce tineretul, fără a generaliza, bineînţeles, nu se transformă într-o alternativă viabilă la actuala generaţie de politicieni, de asemenea fără a generaliza, învechită în năravuri dintre cele mai dăunătoare.

O distracţie ieftină, a unor tineri, care şi-au adus maşinile tunate, din parcările şi circuitele neautorizate de viteză ale oraşelor în benzinăriile acestora, s-a vrut şi încă se vrea o acţiune de protest. Se confundă cluburile de noapte şi alte tipuri de distracţie cu protestul la pompă.

Însă, în afară de toate acestea, protestul chiar greşit fiind ţintit asupra efectului şi nu a cauzei ne arată un fapt extrem de îngrijorător şi anume că România ajunge în din ce în ce mai multe domenii la scadenţă. Şi desigur, plăteşte pentru aceasta cu vârf şi îndesat.

Să revenim însă la protestul zilei. Printr-o logică simplă, putem afirma că există o tendinţă normală de creştere a preţurilor, mai ales într-o ţară ca România, cu profunde dezechilibre economice.

Combustibilii, benzina şi motorina, nu puteau rămâne în afara acesteia. În niciun fel de judecată economică, preţul la pompă nu poate fi legat de nivelul de trai al populaţiei, ci de cel al cererii şi ofertei. Singura judecată care permite o asemenea legătură este cea socială, în cadrul căreia putem afirma că neperformanţa economică din ultimii 20 de ani face ca un preţ normal la pompă să fie raportat la un venit mediu al populaţiei de 200-300 euro şi nu de 1.000-1.500 euro, cum ar fi fost normal, similar Poloniei, Cehiei sau Ungariei.

Rămânem însă în spectrul raţionamentelor economice şi putem conchide că acţiunile de protest, urmate, se putea altfel, de acţiunile de sprijin ale politicienilor, nu fac decât să lovească încă o dată în pilonii economiei de piaţă, în acest caz în companiile petroliere prezente în România.

Acestea, la fel ca şi băncile comerciale, rămase năuce după ofensiva de anul trecut asupra lor, pe tema OUG50, bazată pe un populism deşănţat, greu de închipuit şi contracarat (noroc cu FMI!), se confruntă astăzi cu un adevărat tsunami asupra lor din partea unei părţi a populaţiei, care de regulă înţelege mai puţin şi bineînţeles, pentru că nu putea să lipsească, a autorităţilor. Acestea din urmă, de la Consiliul Concurenţei, Guvern, Fisc şi altele, "îşi arată colţii" mai pe toate ecranele de televiziune, ameninţând în dreapta şi în stânga, însă omiţând să spună de fapt cel mai important aspect, care ar elucida problema creată şi anume că statului îi revine cea mai mare parte din preţul plătit la pompă.

Mă voi referi în continuare la compania naţională Petrom, asupra căreia se revarsă, din ce motive nu desluşim, valul protestelor de astăzi.

De 3 ori statul ia bani de la această companie:

1. 50% din preţul la pompă, prin accize şi TVA;

2. Redevenţe din exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze;

3. 20% din profitul companiei, în calitate de acţionar, prin diverse instituţii ale acestuia.

Numai din accize, adică din banii obţinuţi la pompă, statul a încasat în ultimii ani, anual, sume cuprinse între 3,3-3,7 miliarde de lei noi, adică aproximativ 800 mil. euro. Din TVA, cam tot atât, adunând numai din aceste două taxe între 1,5-2 miliarde de euro pe an.

În ceea ce priveşte redevenţele, întreaga piaţă este intoxicată cu o idee falsă şi anume că acestea sunt calculate la o valoare fixă a barilului de ţiţei, de 20 de dolari, îngheţată încă de pe vremurile privatizării şi astfel statul ar pierde bani foarte mulţi. Greşit!

Redevenţa reprezintă o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase. Această cotă variază de la 3,5% la 13,5% din valoare, în funcţie de productivitatea zăcământului, respectiv pentru zăcăminte cu o productivitate mică se aplică o cotă procentuală mică, iar această cotă creşte proporţional cu productivitatea zăcământului.

Calculul contravalorii redevenţei se face pe baza preţurilor de referinţă stabilite de către autoritatea competentă, adică de către Agenţia Naţională a Resurselor Minerale. Algoritmul pentru determinarea preţurilor de referinţă ţine seama de cotaţiile internaţionale ale ţiţeiului şi de calitatea acestuia.

Prin urmare, contravaloarea redevenţei reflectă cotaţiile internaţionale ale ţiţeiului.

Mai mult, nivelul de 13,5% este superior nivelului redevenţei din ţările UE, Italia, Franţa, Germania sau Marea Britanie, unde este cuprinsă între 0-5-7-12,5%, el aplicându-se de la un nivel de peste 7.800 barili exploataţi pe zi (1 baril - 159 litri).

Cum nivelul minimal al redevenţei de 3,5% se aplică la un nivel de 750 barili exploataţi pe zi, deci o cantitate foarte mică, se înţelege clar că la nivelul de exploatare al Petrom, cea mai mare pondere a petrolului exploatat zilnic în România se taxează la nivelul maxim de 13,5% din cantitatea extrasă, la cotaţia internaţională a ţiţeiului.

Şi la acest capitol s-au achitat statului sume mari de bani, în jur de 550-725 milioane de lei noi pe an, adică între 130-150 milioane de euro, şi tot din bani plătiţi de consumatorul final la pompă. În ceea ce priveşte participarea la profitul obţinut de Petrom, în cotă de 20%, este de prisos să mai vorbim, cunoscând că această companie a înregistrat anual profituri bune şi acestea tot din banii plătiţi la pompă.

Cu această imagine financiară cred eu clară consider că protestul tinerilor ar trebui să aibă loc mai degrabă la poarta Ministerului Finanţelor Publice şi nu la benzinării, afectându-le activitatea şi deturnând pe nedrept furia populaţiei asupra companiilor petroliere.

Să încercăm să fim drepţi şi să solicităm statului reducerea taxării uriaşe a acestui produs strategic, care dă tonul mişcării preţurilor în economie, ca singură soluţie administrativă de reducere a preţului la pompă. România este la scadenţă, ea trebuie sprijinită prin inteligenţă economică şi nu prin populism ieftin!

Ionel Blănculescu este proprietarul firmei Consultanţă şi Investigaţii Financiare SRL, fost preşedinte al Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB) în perioada 2001-2003 şi fost ministrul al controlului în perioada 2003-2004