Mihai Retegan: „Să ieşim din arhivele româneşti şi să ne îndreptăm spre arhivele altor state!”/ de Stelian Ţurlea

- Aţi lansat de curând pe piaţă "Povestea unei trădări". Despre ce este vorba, ce aduce ea nou? Şi de ce aţi adoptat această manieră de scriere?

- Bazată pe documente identificate în arhivele serviciilor speciale si ale Ministerului de Externe de la Londra, lucrarea devoalează politica Regatului Unit faţă de România în anii celui de-al doilea război mondial. Scrisă într-un stil neobişnuit pentru o carte de istorie, "Povestea unei trădări" focalizează procesul decizional la nivelul Serviciilor de informaţii britanice, relaţiile acestora cu organismele similare ale Uniunii Sovietice, opiniile cercurilor conducătoare britanice, americane şi sovietice despre organizarea postbelică a Europei Centrale şi de Răsărit. Pe de altă parte, documentele cuprinse în volum oferă date noi despre reţeaua spionajului britanic şi despre unele dintre acţiunile pe care Special Operations Executive le-a montat în România. În această ordine de idei este de remarcat relaţia directă dintre misiunea Autonomus şi vastul plan de înşelare a germanilor pe care maeştrii manipulărilor, britanicii, l-au elaborat pentru a ascunde locul viitoarei debarcări din Franţa.

Cartea, după cum îi spune şi titlul, este o poveste, una tristă, e adevărat, fără happy-end. Şi am scris-o ca pe o poveste, eu fiind nu istoricul, ci naratorul şi... "eroul". Astfel, cititorul se află în faţa unei cărţi de istorie scrise altfel decât o carte de istorie. Am încercat să depăşesc abordarea specifică, uneori seacă şi să-i ofer cititorului o lucrare care să nu-l plictisească. Dacă am şi reuşit voi şti doar după ce voi afla că editura a mai tras un supliment de tiraj!

Sigur, maniera de abordare are unele condiţionări, de pildă trimiterile infrapaginale nu-şi au locul într-o poveste. Dar documentele incluse pot fi identificate relativ simplu pentru că toate dosarele consultate în Arhivele Naţionale de la Kew sunt trecute la Bibliografie. Pe de altă parte, cei familiarizaţi cu aceste arhive ştiu că dosarele nu sunt paginate. Aşa că am optat pentru această formulă. În fond nu acest lucru este important, ci "jocul" căruia i-au căzut victimă mai multe generaţii. Deşi Istoria nu este ştiinţa lui "ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost cum a fost", nu pot să nu-mi pun o întrebare: Dacă schimbul de mesaje dintre conducerile Foreign Office şi SOE ar fi ajuns cu adevărat la Iuliu Maniu, lovitura de stat de la 23 august ar mai fi avut loc?

- Domnule Stelian Ţurlea, cred că la prima noastră întâlnire nu am fost suficient de explicit: este necesar un efort susţinut din partea instituţiilor de profil din ţară, a institutelor de cercetare şi în primul rând a Arhivelor Naţionale, de a organiza adevărate "campanii" în arhivele şi bibliotecile europene. Ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaştem că suntem departe de realizările din anii şaptezeci şi optzeci, când nu doar marile lăcaşuri de cultură din Franţa, Germania, Marea Britanie, Austria, SUA sau Italia au fost "răscolite" de arhivişti şi istorici din Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Sibiu, ci şi acelea din Ungaria, URSS, Cehoslovacia sau Polonia. Stau mărturie zecile de mii de documente microfilmate sau fotocopiate existente în Arhivele Naţionale, ca şi ediţiile de documente publicate. Iar astăzi, cu excepţia unei firave recolte din arhivele moscovite (spun firave având în vedere ceea ce bănuim că se află acolo) de pe vremea când profesorul Ioan Scurtu era directorul general al Arhivelor Naţionale, descoperirile sunt rezultatul unor eforturi private. Mai este un lucru: în acei ani la care m-am referit mai înainte, rezultatele diferitelor cercetări erau publicate în Revista Arhivelor. Există colecţia, oricine o poate consulta.

- Va trebui să mai aşteptăm, îndoctrinarea fiind un proces ceva mai îndelungat. Cred că cel puţin pentru o generaţie vom fi salvaţi de aşa ceva, dar ar trebui să ne gândim că îndoctrinarea poate lua şi alte forme, nu doar cele, să le spunem, tradiţionale. Ar fi absurd să ne gândim că doar extremele eşichierului politic au avut tentaţia îndoctrinării? Sigur că nu! Dar fiinţa umană nu are nevoie de aşa ceva, ea trebuie să aleagă singură ce vrea să facă sau încotro vrea să meargă, în afara oricărei presiuni sau persuasiuni.

- Nu, cercetarea şi cunoaşterea sunt procese care se derulează continuu. Iar arhivele se tot deschid, astfel că istoricii au "materie primă" din belşug. Sigur, am aflat multe despre multe lucruri, despre rezistenţă şi represiune, despre funcţionarea partidului-stat, despre nomenclatura de partid, despre unele dintre atitudinile pe care România le-a avut în anumite momente ale perioadei numite Razboiul Rece. Dar mai sunt şi alte lucruri. Important mi se pare în acest moment să lărgim cadrul cercetării, să ieşim din arhivele româneşti şi să ne îndreptăm spre arhivele altor state. În fond, România era parte a unui sistem politic, militar şi economic. Trebuie să lărgim aria de investigare şi să vedem cum erau receptate demersurile româneşti în primul rând la "aliaţi". Eu personal aş dori să aflu mai întâi ce gândea un lider din blocul sovietic despre o anumită mişcare a României şi apoi ecourile acesteia în lumea liberă. Când am publicat în 1998 lucrarea despre Primăvara de la Praga, am consultat documente din arhivele fostelor partide comuniste din Cehoslovacia şi Ungaria. În condiţiile în care la acea dată arhivele de la Moscova erau "sigilate",informaţiile obţinute de la cehoslovaci şi unguri s-au dovedit capitale pentru înţelegerea unor evenimente. Deci acolo trebuie mers, în arhivele din ţările fostului bloc sovietic.

- "Cât de cât corectă" în materie de scriere a istoriei nu se poate! Ori e corectă, ori nu e! Cât despre "exhaustivă", nu cred că cineva se gândeste că ar fi posibil. Oricum lipsesc câteva lucruri, iar altele se află în exces. Dintre acestea din urmă aş menţiona spiritul vindicativ prezent în unele dintre lucrările apărute în ultimii douăzeci de ani - şi care nici măcar nu sunt scrise de istorici... Ne mai lipsesc spiritul critic, obiectivitatea, detaşarea... Puţine sunt lucrările care aplică principiile metodologice ale cercetării istorice. Cred că nici generaţia de după noi nu va fi capabilă să întrunească toate aceste calităţi. Dar poate că mă înşel.

- Domnule Stelian Ţurlea, nu am introdus ideile mele în manualul de clasa a XII-a apărut acum câţiva ani. Nu aş vrea să mă acuzaţi de... manipulare! A fost un volum cerut în multe licee din ţară, ceea ce mă face să cred că profesorii şi elevii au apreciat echilibrul în care a fost scris.