Ce se înţelege prin literatură-literatură?

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Nu de comparaţii mă cutremur, ci de abundenţa lor. Necesitatea impurificării o înţeleg sau, mai exact spus, inevitabilitatea impurificării. Dar sunt tentat să cred că o operă este cu atât mai valoroasă, cu cât este mai pură. Am convenit că raţiunile extraestetice ţin de istoricul elaborării. După cum singur ai demonstrat, elanurile vitale se convertesc în creaţie artistică. Deci, opera poate avea o origine impură, dar ca rezultat final trebuie să ajungă la un cât mai înalt grad de puritate. Oare nu este acesta un criteriu de stabilire a valorii estetice? Sunt convins că nu se poate atinge absolutul, la fel cum, în industria chimică, puritatea argonului va trece, poate, dincolo de 99,999 la sută - cât măsoară acum, dar nu va ajunge niciodată la 100 la sută. Însă, chiar dacă nu se poate atinge absolutul, se poate tinde spre absolut şi acesta ar putea fi un resort al progresului. În aceste condiţii, nu înţeleg de ce teoretizezi cu atâta nonşalanţă caracterul impur al obiectului estetic. Nu mai pledezi pentru valoare? Nu te mai interesează performanţa?

- Valoarea nu este unul şi acelaşi lucru cu puritatea obiectului estetic. Un asemenea obiect poate fi, să zicem, impur, dar filonul de artă pe care îl conţine se poate dovedi superior ca valoare unei creaţii de o puritate maximă. Dacă am face o hartă a obiectelor estetice şi o hartă a valorilor estetice am constata că între ele nu există o identitate. Studiind, de exemplu, repartiţia valorilor estetice în domeniul manifestărilor lingvistice ne dăm seama că textele literare propriu-zise conţin valoare, dar şi nonvaloare, iar textele neliterare conţin nonvaloare, dar şi valoare. Bineînţeles că valoarea se găseşte cu precădere în textele literare. Dar nu se găseşte numai în cuprinsul lor. Situaţia seamănă cu repartiţia apei pe planeta noastră: apă se găseşte mai ales în mări şi oceane, dar se găseşte şi în zona numită convenţional "uscat"; totodată, în mări şi oceane nu se găseşte numai apă.

- Tocmai că teoretic nu este simplu, în timp ce practic totul se află la nivelul evidenţei. Să luăm câteva exemple. Romanul Nicoară Potcoavă al lui Mihail Sadoveanu…

- De ce tocmai Nicoară Potcoavă? Pentru că este un roman istoric care îţi ilustrează perfect teza, având prin definiţie un caracter hibrid? Pretind să discutăm, dimpotrivă, despre opere care reprezintă literatura-literatură…

- Nu ştiu ce înţelegi tu prin această literatură-literatură şi de aceea te las pe tine să aduci un titlu-titlu în discuţie-discuţie…

- Să zicem, Bunavestire de Nicolae Breban.

- L-ai citit?

- Dacă l-ai citit, nu se poate să nu-ţi aduci aminte că este construit pe o teorie a puterii; după opinia lui Nicolae Breban, între oameni - chiar şi când sunt numai doi la număr - se instaurează în mod inevitabil o relaţie de stăpân-sclav sau călău-victimă. Această componentă ideologică constituie partea "neliterară" a romanului…

- Dimpotrivă, o consider perfect asimilabilă, numai că în romanul lui Nicolae Breban este neasimilată. Ca şi în alte romane ale sale, scriitorul urmăreşte în mod insistent să demonstreze că lumea, inclusiv cea mai mică lume completă: cuplul, se organizează întotdeauna în conformitate cu această dualitate, reprezentată de dominat şi dominator.

- Exagerezi. Despre romanul Bunavestire se poate spune, dimpotrivă, că este artistizat la maximum; personajul principal, Grobei, gogolian şi kafkian în acelaşi timp, ne apare ca un triumf al plasticităţii; este un bufon terifiant, o stafie a mediocrităţii care a ieşit din cimitirul abstracţiilor şi bântuie mica staţiune balneo-climaterică, descrisă, la fel, cu simţ plastic de Nicolae Breban.

- Până aici, ai dreptate. Numai că la un moment dat acest Grobei, devenind propagatorul unei doctrine mistico-filosofice, începe să peroreze cu ardoare, iar scriitorul, contaminat de fervoarea propriului său personaj, se lansează la rândul său în lungi şi încâlcite digresiuni.

- Nu reuşite şi nereuşite, ci artistice şi nonartistice. S-ar mai putea da numeroase exemple.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com