La Hotel Boston, pe strada Bucovinei/ de Andreea Răsuceanu

Ziarul Financiar 20.01.2011

Hărţile sunt instrumente indispensabile oricărei căutări şi aventuri. Fascinaţia pe care o provoacă ele corespunde unei anumite dimensiuni a fiinţei, cea care predispune la meditaţie şi visare, la o perpetuă şi infatigabilă nevoie de a căuta, de a descoperi spaţii până atunci necunoscute, misterioase şi ademenitoare. Fascinaţia provocării propriilor limite, dublată de chemarea inefabilă a unor tărâmuri enigmatice, pline de potenţiale pericole dar şi de promisiunea dobândirii unor comori neasemuite, capătă materialitate sub forma unor labirinturi geografice, uneori geomitice, a căror descifrare este indispensabilă căutării. Harta aduce înaintea căutătorului imaginea lumii pe care se pregăteşte s-o cucerească, îi dezvăluie primele secrete ale acesteia, atenuându-i teama de necunoscut. Lumea cunoscută doar prin intermediul imaginaţiei şi al visului i se înfăţişează sub forma unui labirint de semne şi corespondenţe misterioase, totuşi dintr-o dată mai accesibilă ca oricând percepţiei. Pe tărâmul ficţiunii, hărţile vorbesc despre o dublă "realitate": cea ficţională şi cea obiectivă, două spaţii care se întâlnesc şi se despart, uneori oferind chei suplimentare de înţelegere a textului literar, alteori încifrându-i şi mai tare înţelesurile. Cum fiecare text literar are camuflat în adâncul lui o hartă secretă, fie ea "reală" sau imaginară, cititorului nu-i rămâne decât să o descopere şi să o parcurgă.

Inaugurăm cu acest număr o nouă rubrică, bilunară.
*
În romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, personajul central, Ştefan Viziru, trăieşte cu obsesia eliberării de sub teroarea Timpului şi a istoriei, convins că tiparul realităţii este alcătuit de fapt dintr-o multitudine de semne, de indicii camuflate sub cele mai anodine aspecte ale lumii înconjurătoare. Condiţia şi destinul lui, care sunt cele ale căutătorului, ale rătăcitorului sedus iremediabil de labirintul în care trăieşte, se leagă de imaginea unei misterioase maşini dispărute, de o tragică întâmplare din copilărie, care i-a deschis calea spre o dimensiune ascunsă a lumii, de prezenţa neliniştitoare a unui scriitor care are o fizionomie straniu de asemănătoare cu a lui şi datorită căruia o întâlneşte pe Ileana, ursita sa.
Ştefan Viziru alege să evadeze din universul cotidian, apăsător, dintr-o existenţă banală refugiindu-se într-o cameră de hotel pe care o păstrează secretă, refuzând să-i dezvăluie locaţia sau înfăţişarea interiorului. Camera nu este altceva decât un spaţiu privilegiat, sustras trecerii ucigătoare a timpului, o reiterare spaţio-temporală a unui loc şi moment din propria copilărie, când pătrunderea, sub semnul interdicţiei şi al spaimei, într-o odaie necunoscută i-a revelat pe neaşteptate un sens adânc al lucrurilor, manifestat sub forma unei intuiţii şi dublat de un moment de beatitudine pe care nu avea sa-l mai uite niciodată. Aflat în vacanţă la Movila, micul Ştefan surprinde o discuţie enigmatică între nişte bărbaţi care rostesc în mod repetat un cuvânt din două silabe - Sâmbo. Rostirea lui e însoţită de nişte semne tainice pe care copilul le interpretează drept indicarea unei direcţii, căci bărbaţii par să arate cu mâna spre un lucru aflat la etajul al doilea.
Pornind în căutarea misterului, acesta descoperă o cameră cufundată în penumbră, în care totul "pare că pluteşte într-o lumină verde", un "loc paradisiac pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa". Locul, invizibil pentru cei mai mulţi, dar accesibil celor care urmează semnele, e elementul declanşator al acelei "fericiri inexprimabile", al beatitudinii inexplicabile pe care i-l oferă autoclaustrarea în camera Sâmbo.
De altfel, întâmplarea are un substrat autobiografic, Eliade vorbind într-un capitol al Memoriilor sale despre un episod asemănător: intrarea în camera Sâmbo a copilului Eliade prilejuieşte, de altfel, emoţie puternică şi sentimentul unei epifanii - "parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure". "Feeria verde" lasă asupra copilului ce are acces microscopic la lucruri, privindu-le de pe podeaua pe care se târăşte, impresia unui moment de revelaţie de o importanţă covârşitoare, şi semnalează, de fapt, intrarea într-o altă dimensiune a lumii, dar şi a propriului sine, căci, metaforic vorbind, reprezintă momentul descoperirii propriei capacităţi de a pătrunde înţelesul numinos al lucrurilor.
Retrase în propriul bob de strugure sunt, de fapt, toate personajele eliadeşti, iar pentru Ştefan Viziru refugiul îl constituie această misterioasă încăpere a cărei localizare o descoperim în episodul invitării Ilenei şi a lui Biriş la hotel Boston, pe strada Bucovinei. Despre hotel aflăm că era "nou, destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoie sărăcia". Investigând în diferite documente ale vremii, precum Anuare Socec, mai multe cărţi de telefon, diferite planuri ale Bucureştiului, descoperim că în Bucureştiul interbelic nu există un hotel numit Boston. O tipografie Boston, aflată pe Calea Văcăreşti, numărul 149, sau o postăvărie purtând acelaşi nume de pe Lipscani, de la numărul 19 figurează însă, şi poate de-aici să-i fi rămas autorului în minte rezonanţa numelui.
Cât despre descrierea acestuia, ea corespunde multor clădiri din Bucureştiul dintre războaie, lipsa altor indicii exclude speculaţiile. Strada Bucovina (sau Bucovinei) nu e fictivă însă şi, cu ajutorul unui plan al Bucureştiului interbelic, am putut-o localiza undeva între Calea Plevnei şi strada Berzei, unind strada Ştirbei cu Gen. Anghelescu (Mircea Vulcănescu de astăzi).
Numele circulă în epocă sub ambele variante (Bucovina şi Bucovinei), după cum aflăm din anunţul doctorului Popovici, "Medicul Operei Române", care vorbeşte despre "ochi, boli şi operaţiuni chirurgie, electroterapie, diatermie" şi a cărui adresă apare menţionată când strada Bucovina 43, când strada Bucovinei 43. Tot din anunţurile sale aflăm că pe această stradă se găseşte statuia lui Dinicu Golescu (astăzi pe bulevardul Dinicu Golescu) şi că se ajunge acolo călătorind cu tramvaiele 3, 12 şi 24.
Confruntând două hărţi ale Bucureştiului, una din perioada interbelică şi alta de astăzi, descoperim că strada Bucovina se cheamă acum Lipova, e o străduţă piezişă care porneşte din bulevard şi pare sugrumată, în capătul dinspre Plevnei, de un brâu de blocuri din beton. Dar cum dezlegarea enigmelor cartografice presupune întotdeauna şi inevitabile capcane, astăzi în Bucureşti există o stradă numită Bucovina, aflată undeva între Bulevardul Basarabia şi Bulevardul Nicolae Grigorescu, care nu corespunde însă topografiei bucureştene interbelice, neoferind altceva decât un fals indiciu.
Puţin probabil să fi existat vreun hotel pe această stradă Bucovinei pe care, prin filtrul nostalgiei, autorul a desemnat-o drept adresă a hotelului unde, la etajul al doilea, se află încăperea ale cărei ferestre, cum spune Ştefan Viziru vrând să abată gândurile Ioanei, soţia sa, de la existenţa lui secretă, dau "una deasupra parcului, cealaltă spre mare"...
Dacă autorul a asociat imaginea acestei străduţe bucureştene cu cea a unui hotel clădit în prima jumătate a secolului XX sau numele străzii e unul aleatoriu, o simplă coincidenţă, o "stranie coincidenţă" - nu mai putem decât să ne întrebăm astăzi.
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţii Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima.