La Hotel Boston, pe strada Bucovinei/ de Andreea Răsuceanu
Ziarul Financiar
20.01.2011
Hărţile sunt instrumente indispensabile oricărei căutări şi
aventuri. Fascinaţia pe care o provoacă ele corespunde unei anumite
dimensiuni a fiinţei, cea care predispune la meditaţie şi visare,
la o perpetuă şi infatigabilă nevoie de a căuta, de a descoperi
spaţii până atunci necunoscute, misterioase şi ademenitoare.
Fascinaţia provocării propriilor limite, dublată de chemarea
inefabilă a unor tărâmuri enigmatice, pline de potenţiale pericole
dar şi de promisiunea dobândirii unor comori neasemuite, capătă
materialitate sub forma unor labirinturi geografice, uneori
geomitice, a căror descifrare este indispensabilă căutării. Harta
aduce înaintea căutătorului imaginea lumii pe care se pregăteşte
s-o cucerească, îi dezvăluie primele secrete ale acesteia,
atenuându-i teama de necunoscut. Lumea cunoscută doar prin
intermediul imaginaţiei şi al visului i se înfăţişează sub forma
unui labirint de semne şi corespondenţe misterioase, totuşi dintr-o
dată mai accesibilă ca oricând percepţiei. Pe tărâmul ficţiunii,
hărţile vorbesc despre o dublă "realitate": cea ficţională şi cea
obiectivă, două spaţii care se întâlnesc şi se despart, uneori
oferind chei suplimentare de înţelegere a textului literar, alteori
încifrându-i şi mai tare înţelesurile. Cum fiecare text literar are
camuflat în adâncul lui o hartă secretă, fie ea "reală" sau
imaginară, cititorului nu-i rămâne decât să o descopere şi să o
parcurgă.
Inaugurăm cu acest număr o nouă rubrică, bilunară.
*
În romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade,
personajul central, Ştefan Viziru, trăieşte cu obsesia eliberării
de sub teroarea Timpului şi a istoriei, convins că tiparul
realităţii este alcătuit de fapt dintr-o multitudine de
semne, de indicii camuflate sub cele mai anodine aspecte ale
lumii înconjurătoare. Condiţia şi destinul lui, care sunt cele ale
căutătorului, ale rătăcitorului sedus iremediabil de labirintul în
care trăieşte, se leagă de imaginea unei misterioase maşini
dispărute, de o tragică întâmplare din copilărie, care i-a deschis
calea spre o dimensiune ascunsă a lumii, de prezenţa neliniştitoare
a unui scriitor care are o fizionomie straniu de asemănătoare cu a
lui şi datorită căruia o întâlneşte pe Ileana, ursita sa.
Ştefan Viziru alege să evadeze din universul cotidian,
apăsător, dintr-o existenţă banală refugiindu-se într-o cameră de
hotel pe care o păstrează secretă, refuzând să-i dezvăluie locaţia
sau înfăţişarea interiorului. Camera nu este altceva decât un
spaţiu privilegiat, sustras trecerii ucigătoare a timpului, o
reiterare spaţio-temporală a unui loc şi moment din propria
copilărie, când pătrunderea, sub semnul interdicţiei şi al spaimei,
într-o odaie necunoscută i-a revelat pe neaşteptate un sens adânc
al lucrurilor, manifestat sub forma unei intuiţii şi dublat de un
moment de beatitudine pe care nu avea sa-l mai uite niciodată.
Aflat în vacanţă la Movila, micul Ştefan surprinde o discuţie
enigmatică între nişte bărbaţi care rostesc în mod repetat un
cuvânt din două silabe - Sâmbo. Rostirea lui e însoţită de nişte
semne tainice pe care copilul le interpretează drept indicarea unei
direcţii, căci bărbaţii par să arate cu mâna spre un lucru aflat la
etajul al doilea.
Pornind în căutarea misterului, acesta descoperă o cameră
cufundată în penumbră, în care totul "pare că pluteşte într-o
lumină verde", un "loc paradisiac pe care, dacă ai avut norocul
să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa". Locul,
invizibil pentru cei mai mulţi, dar accesibil celor care urmează
semnele, e elementul declanşator al acelei "fericiri
inexprimabile", al beatitudinii inexplicabile pe care i-l oferă
autoclaustrarea în camera Sâmbo.
De altfel, întâmplarea are un substrat autobiografic, Eliade
vorbind într-un capitol al Memoriilor sale despre un episod
asemănător: intrarea în camera Sâmbo a copilului Eliade
prilejuieşte, de altfel, emoţie puternică şi sentimentul unei
epifanii - "parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile
erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În
odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat
dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure". "Feeria verde"
lasă asupra copilului ce are acces microscopic la lucruri,
privindu-le de pe podeaua pe care se târăşte, impresia unui moment
de revelaţie de o importanţă covârşitoare, şi semnalează, de fapt,
intrarea într-o altă dimensiune a lumii, dar şi a propriului sine,
căci, metaforic vorbind, reprezintă momentul descoperirii propriei
capacităţi de a pătrunde înţelesul numinos al
lucrurilor.
Retrase în propriul bob de strugure sunt, de fapt,
toate personajele eliadeşti, iar pentru Ştefan Viziru refugiul îl
constituie această misterioasă încăpere a cărei localizare o
descoperim în episodul invitării Ilenei şi a lui Biriş la hotel
Boston, pe strada Bucovinei. Despre hotel aflăm că era "nou,
destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoie
sărăcia". Investigând în diferite documente ale vremii, precum
Anuare Socec, mai multe cărţi de telefon, diferite planuri ale
Bucureştiului, descoperim că în Bucureştiul interbelic nu există un
hotel numit Boston. O tipografie Boston, aflată pe Calea Văcăreşti,
numărul 149, sau o postăvărie purtând acelaşi nume de pe Lipscani,
de la numărul 19 figurează însă, şi poate de-aici să-i fi rămas
autorului în minte rezonanţa numelui.
Cât despre descrierea acestuia, ea corespunde multor clădiri
din Bucureştiul dintre războaie, lipsa altor indicii exclude
speculaţiile. Strada Bucovina (sau Bucovinei) nu e fictivă însă şi,
cu ajutorul unui plan al Bucureştiului interbelic, am putut-o
localiza undeva între Calea Plevnei şi strada Berzei, unind strada
Ştirbei cu Gen. Anghelescu (Mircea Vulcănescu de astăzi).
Numele circulă în epocă sub ambele variante (Bucovina şi
Bucovinei), după cum aflăm din anunţul doctorului Popovici,
"Medicul Operei Române", care vorbeşte despre "ochi, boli şi
operaţiuni chirurgie, electroterapie, diatermie" şi a cărui adresă
apare menţionată când strada Bucovina 43, când strada
Bucovinei 43. Tot din anunţurile sale aflăm că pe această
stradă se găseşte statuia lui Dinicu Golescu (astăzi pe bulevardul
Dinicu Golescu) şi că se ajunge acolo călătorind cu tramvaiele 3,
12 şi 24.
Confruntând două hărţi ale Bucureştiului, una din perioada
interbelică şi alta de astăzi, descoperim că strada Bucovina se
cheamă acum Lipova, e o străduţă piezişă care porneşte din bulevard
şi pare sugrumată, în capătul dinspre Plevnei, de un brâu de
blocuri din beton. Dar cum dezlegarea enigmelor cartografice
presupune întotdeauna şi inevitabile capcane, astăzi în Bucureşti
există o stradă numită Bucovina, aflată undeva între Bulevardul
Basarabia şi Bulevardul Nicolae Grigorescu, care nu corespunde însă
topografiei bucureştene interbelice, neoferind altceva decât un
fals indiciu.
Puţin probabil să fi existat vreun hotel pe această stradă
Bucovinei pe care, prin filtrul nostalgiei, autorul a desemnat-o
drept adresă a hotelului unde, la etajul al doilea, se află
încăperea ale cărei ferestre, cum spune Ştefan Viziru vrând să
abată gândurile Ioanei, soţia sa, de la existenţa lui secretă, dau
"una deasupra parcului, cealaltă spre mare"...
Dacă autorul a asociat imaginea acestei străduţe bucureştene
cu cea a unui hotel clădit în prima jumătate a secolului XX sau
numele străzii e unul aleatoriu, o simplă coincidenţă, o "stranie
coincidenţă" - nu mai putem decât să ne întrebăm astăzi.
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu
lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A
absolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului de
Excelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere a
Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea mai
multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţii
Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria
mentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în
încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea,
debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii
Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea
Opera Prima.