Când numărul treisprezece aduce noroc.../ de Elisabeta Lăsconi

Surorile Brönte refuză categoric să iasă din scenă, au altoit romanul gotic, revitalizat în fiecare perioadă din elemente recombinate şi reinventate constant: un castel sau conac, o familie aristocratică trăindu-şi declinul în singurătate, oamenii intraţi în istoria familiei cu folos sau aducător de catastrofe (menajeră, guvernantă sau grădinar), pasiuni devastatoare şi mai ales un secret tenebros ce iese la lumină, după ce aduce nenorocire şi distrugere.

Oare nu este desuetă ori chiar anacronică o asemenea proză? Nu, cum o dovedeşte succesul de care se bucură o debutantă, Diane Setterfield, al cărei roman "A treisprezecea poveste" a declanşat o licitaţie între edituri înainte ca manuscrisul să fie definitivat, iar suma pusă în joc nu a fost modestă. De atunci, a devenit bestseller, tradus şi publicat în nu se mai ştie câte ţări.

Vocea aleasă ca să spună povestea este cea a unei tinere librărese, obişnuite de timpuriu cu o stare de tristeţe, cu sentimentul că îi lipseşte ceva din ea însăşi, ea află întâmplător că a avut o soră geamănă care a murit chiar în ziua în care s-au născut. Margaret este o fiinţă ciudată: o pasionează literatura secolului al XIX-lea, scrie biografii ale unor autori minori şi se menţine mereu într-o zonă de umbră.

O scrisoare aduce o ruptură în viaţa ei dominată de rutină: scriitoarea contemporană cea mai iubită de citiori, Vida Winter, îi cere să-i scrie biografia. Nimeni nu ştia nimic despre ea, venea parcă de nicăieri. Publicase cândva un volum intitulat "A treisprezecea poveste", compus din douăsprezece povestiri şi toţi cititorii aşteptau să afle misterul, mai ales că volumul a fost retras foarte repede după ce a fost pus în vânzare.

Decenii întregi Vida Winter se amuzase derutând pe ziariştii care încercau să obţină de la ea povestea adevărată a vieţii ei, inventând pentru fiecare altă poveste. Dar acum doreşte ea să se destăinuie şi o alege pe cea mai puţin cunoscută biografă de scriitori pentru că ea îi înţelege pe gemeni. Aşa că o pofteşte în casa ei din ţinutul Yorkshire, iar aici, în casa cu o grădină-labirint, în zilele mohorâte ale toamnei şi iernii spune povestea.

Iar povestea începe într-un conac, Angelfield, unde se succed perechi apăsate parcă de un blestem: Charlie şi Isabel rămân orfani de mamă, amândoi au comportament ciudat, duc o viaţă singuratică, iar apoi intră în scenă perechea de gemene pe care le aduce Isabel revenită acasă după fuga ce i-a adus tatălui ei moartea, ca văduvă. Cele două gemene identice, Angeline şi Emmeline par să alcătuiască singure o lume, comunică în limba lor neînţeleasă de ceilalţi.

Şi câte personaje nu se adună în povestea celor două gemene: prietenia de-o viaţă a bietei menajere şi a grădinarului devotat, povestea guvernantei şi a doctorului care încep să facă experimente cu separarea gemenelor, nebunia lui Isabel şi dispariţia lui Charles, declinul conacului şi al grădinii, pe măsură ce stăpânii dispar iar slujitorii îmbătrânesc şi se apropie de moarte.

Iată aşadar două scriitoare şi două gemene, povestea unui conac şi a unei familii. Cele două poveşti îşi contorsionează planurile, pentru că Margaret ştie că scriitoarea continuă să ocolească taina şi o provoacă să o desluşească. O face printr-o anchetă detectivistică: ajunge la conacul transformat în ruine de un incendiu, cunoaşte un uriaş blând care ştie că aparţine acelui conac, are parte de experienţa halucinantă a întâlnirii cu geamăna pierdută şi, întoarsă în nord, de revelaţii în labirintul grădinii.

Cine a iubit romanele surorilor Brönte va regăsi mohorâtul ţinut Yorkshire, cu atmosfera lui întunecată şi cu graniţa fluidă între lumea de aici şi alt tărâm. Dar mai pluteşte şi ceva din misterul altui roman gotic, "Femeia în alb", tensiunea difuză şi tot mai apăsătoare din "O coardă prea întinsă" a lui Henry James. Romanul aruncă mănuşa cititorului: cât noroc şi cât nenoroc cuprinde a treisprezecea poveste?

Diane Setterfield, A treisprezecea poveste, traducere din limba engleză de Andreea Popescu, Editura Humanitas fiction, 2008; 424 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist şi critic literar. Absolventă a filologiei bucureştene (1980), doctorat susţinut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărţi ("Oglinda lucioasă, oglinda aburită", Ed. Amarcord, 2000; "Sorin Titel, Ciclul bănăţean", Ed. Univers, 2000).

Colaborări la revistele Adevărul literar şi artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viaţa Românească.