Lecţii noi/ de Daniel Cristea-Enache
Într-unul dintre cele mai bune poeme din Patria mea A4*, volumul de versuri noi al Anei Blandiana, personajul colectiv şi generic (un ei care ar putea însemna ei-tinerii sau ei-oamenii-de-azi) îşi traversează propria viaţă cu ochii lipiţi de monitoare şi cu căştile puse pe urechi.
Pînă la finalul
pregnant care, ca în multe alte pagini ale volumului, adînceşte
deodată o dimensiune sau o răstoarnă spectaculos pe cea deja
construită, pînă la această descindere dumnezeiască printre
hoardele de orbi şi surzi pe role, să observăm dispunerea destul de
previzibilă a semnelor. Pe de o parte: role, căşti, monitoare,
aşa-zisul progres tehnologic. Pe de alta: frunzele care cad şi
păsările care pleacă, natura pe care omul (post)modern nu o mai
percepe. Creaturi nemaisimţind, nemaivăzînd, nemaiauzind Creaţia
din jurul lor şi care îşi reduplică formatul şi structura, generînd
serii de alte mecanisme. Formula biblică este adaptată în acelaşi
mod grav şi, cum să zic?, corect al Anei Blandiana: "Mecanisme/
Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea
acestora"...
De fiecare dată,
practic, cunoscuta poetă se vede şi servită, şi deservită de o
ideaţie clară şi de un tutelar spirit geometric. Acesta din urmă
construieşte foarte bine textul, îl organizează pe diferitele lui
paliere şi niveluri, ameninţînd însă, cu cît este mai marcat şi mai
eficient, să usuce intelectual lirismul - şi să îndepărteze tocmai
poezia. Pe role e astfel o admirabilă lecţie de sens, dar nu
şi un poem care, la mai multe lecturi, să semnifice diferit şi
plural. Traseul lui este neîndoielnic ingenios făcut şi
profesionalismul autorului care îl iniţiază şi îl conduce se vede
imediat; însă textul se închide o dată cu prima lectură.
Parcurgîndu-l, l-am înţeles; şi înţelegîndu-l fără un efort
teribil, l-am epuizat. Unde alţi poeţi ai generaţiei '60
(de la Nichita Stănescu la Dimov şi Ileana
Mălăncioiu) se joacă sau se luptă cu limbajul, căutînd continuu şi
forţînd limite, Ana Blandiana (ca şi atît de popularul Sorescu
dinaintea Liliecilor) performează într-o limbă comună din
care evadează "local" şi "punctual", prin frumoase metafore şi
analogii ce tulbură, cîteva clipe, publicul larg. Să mai cităm şi
să mai citim un poem, o Rugăciune la nivelul cel mai înalt
din Patria mea A4: "Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor
de noapte,/ Al ciocîrliilor şi al bufniţelor,/ Dumnezeu al rîmelor,
al scorpionilor/ Şi al gîndacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai
învăţat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va
întîmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit/ Cînd ai
stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Cînd
ai aşezat într-un cioc cîntecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un
suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/
Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii
călăi,/ Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-ai pus/
În faţa faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărît
singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanţa menţinută cu greu în
echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi
seamănă."
Mai în glumă, mai
în serios, autoarea însăşi face, în creaţia sa, ceea ce îi
reproşează Creatorului că a făcut în a Lui. Şi ea ştie "dinainte
tot ce i se va întîmpla" unui poem, fiecărui poem pus pe hîrtie, cu
proporţii stabilite şi cauzalităţi subliniate. Chiar felul indirect
în care marele personaj apare aici spune ceva despre modalitatea de
reprezentare care, ea, aparţine poetei noastre. Dumnezeu e un fel
de arhitect mai cu majusculă sau, pe aceeaşi linie de calcul
simbolic, un Inginer. Primele patru versuri enumeră cîteva
categorii de vietăţi: de zi şi de noapte, de aer şi de pămînt, de
exterior şi de interior. A fost nevoie de această subîmpărţire,
pentru ca secvenţa "i-ai învăţat pe fiecare altceva" să capete
greutate. Dar adevărul e că nu prea capătă... Ideea o preluăm,
ajutaţi de schema distributivă, însă privirea poetului nu decupează
nici realitatea lumii, nici imaginarul ei, nici "democraţia
naturii" (recunoaşteţi sintagma?), nici secretul de linii şi
proporţii, "the fearful symmetry". Vizionarismul e complet absent
din Patria mea A4, ceea ce nu constituie un defect în sine,
dar pare curios măcar în cazul unei poezii în care se angajează un
dialog cu Dumnezeu.
Poemul devine
discurs, însă fără atuurile de spaţii largi ale discursivităţii. E
un discurs concentrat, în care simbolurile se aşează (nu se aşează:
sînt aşezate) pe aproape fiecare termen. Toţi termenii sînt la fel
de importanţi; şi importanţa lor se obţine în acelaşi fel. Atît de
mare e această presiune de simbolizare pe centimetru pătrat, încît
Ana Blandiana nu mai sesizează că, de pildă, "ai aşezat într-un
cioc cîntecul" sună rău, degajînd efecte de umor involuntar. Poeta
este prinsă într-o nouă secvenţă enumerativă, de data aceasta
analogică. După libelule şi fluturi de noapte, ciocîrlii şi
bufniţe, e rîndul acum pentru o enumerare pe treapta a doua, cu
atribuirea şi distribuirea de roluri de către o Divinitate
meticulos-inginerească: "ai aşezat într-un cioc cîntecul"
(puritate, vitalitate, speranţă) "şi în altul croncănitul"
(nenoroc, boală, moarte), "şi-ntr-un suflet crima" (nu mai trebuie
decodat) "şi în altul extazul" (la fel). Cîntecul nu este sonor
aici, după cum croncănitul nu e funebru, crima nu revoltă şi nici
nu se ispăşeşte, iar extazul e... deloc extatic. Formele poeziei
sînt austere, textul făcînd din aproape fiecare termen un operator
simbolic sau conceptual prin care să poată avansa. Formula de
modernism poetic a autoarei pare preparată după o reţetă de
farmacie şi e accesibilă ca una de bucătărie: "ai stabilit
proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor", "pe unii i-ai
făcut victime şi pe alţii călăi", "egal de vinovat faţă de toţi",
"pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit"... Paradoxal, finalul
de efect, care are la Ana Blandiana funcţia de a completa accelerat
(şi, uneori, de a răsturna complet, tot printr-o mişcare bruscă)
dimensiunea poemului, abia acest final anunţă o poezie originală,
puternică, memorabilă: "Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De
trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă.". Din păcate,
anunţul făcut nu se întoarce, retroproiectiv, spre versurile
anterioare. Şi chiar asupra încheierii am unele rezerve. Fiindcă
poeta îşi execută ruptura de plan şi vine cu al doilea simbolism
într-un final "tare" la modul tardiv. Imaginile de pînă aici sînt
prea convenţionale şi contrapunctul lor prea voit-insolit, pentru
ca ele să comunice la un nivel de profunzime, într-o altă structură
de adîncime decît cea a desfăşurătorului
didactic.
Neputînd ieşi din
gama ei de cerebralitate, poeta face din fiecare text un parcurs
simbolic şi un proces reflexiv. Cititorul va fi invitat să
urmărească raţionamentul, care forţează puţin, şi numai la
exit, ceea ce el ştie bine din experienţa comună. Cunoscînd
succesul deplin al acestei formule, Ana Blandiana are evident şi
conştiinţa limitelor pe care ea le înfăţişează, o dată şi încă o
dată, în Patria mea A4. Ca atare, autoarea încearcă (dar în
acelaşi mod serios, grav şi îngrijit) evadări într-o
senzitivitate feminină, prin care liniile atît de bine trasate ale
poeziei să se mai şi piardă. În Animal Planet, al treilea
poem de maximum din această atît de elegantă apariţie editorială,
personajul care spune eu închide ochii, "are senzaţia că..."
(deşi "ştie că..."), îşi aminteşte şi îşi imaginează, recunoaşte
că-i va fi plăcut să mîngîie, îşi astupă urechile pentru a nu auzi
zgomotul morţii; ca şi nările, pentru a nu intra în ele
mirosul de sudoare "neruşinată" a criminalilor. Senzorialul intră
însă, matematic, într-o aceeaşi linie de semnificare,
unidirecţională şi univocă, de la stînga la dreapta, de la o strofă
la alta, prin toate versurile (unele indiscutabil frumoase, dar
prin care se vede lucrătura), pînă la ruptura adusă de ultimul.
Animal Planet, deci: "Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În
acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie
să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce
admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfîrtecînd căprioara,/
Iar eu, închizînd ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip
la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus
mereu sînge,/ Sîngele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/
Am stat la masă cu vînători,/ Deşi îmi plăcea să mîngîi urechile
lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Asvîrliţi, ca pe un catafalc,/
Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe
trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi
de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată,
dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decît tine,/ Autorul
acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Şi apoi m-ai
învăţat să întorc şi celălalt obraz."
O altă lecţie
decît cea a Arhitectului sau a Inginerului Constructor, şi care
vine (şi tot ca predat-învăţatul unei lecţii) prea
tîrziu.
*) Ana Blandiana, Patria mea
A4. Poeme noi, Editura Humanitas, Bucureşti,
2010, 152 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.