Critica sprinţară/ de Antonio Patraş
Ziarul Financiar
03.02.2011
Volumul de foiletoane intitulat, simpatic autoironic, Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Editura Timpul, Iaşi, 2005), marchează debutul unuia dintre cei mai talentaţi şi ambiţioşi critici afirmaţi în ultimii ani, universitarul ieşean Bogdan Creţu (foto), cunoscut publicului cititor prin rubricile ţinute în "Ziarul de Duminică", "Însemnări ieşene", "Convorbiri literare", "Dacia literară", "Adevărul" etc.
Cartea este, bineînţeles, o "uvertură", una executată însă cu
o virtuozitate în care se simte deja gheara leului. Textele,
grupate în patru secţiuni, schiţează imaginea coerentă a criticii
şi eseisticii literare din ultimul timp, cu toate inevitabilele
omisiuni, menţionate prompt de autor: "Regret evident că nu am mai
avut timpul sau dispoziţia necesară de a scrie despre volume de
prim-plan din ultima vreme semnate de Eugen Negrici, Nicolae
Manolescu, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache,
Al.
Cistelecan, Sanda Cordoş sau de alţi debutanţi în afara celor
patru asupra cărora am avut posibilitatea să mă opresc".
Mizând pe spontaneitate şi pe virtuţile autenticităţii, Bogdan
Creţu atrage apoi atenţia asupra compoziţiei propriului tom
foiletonistic, care ar cuprinde o selecţie din cronicile publicate
în ultimii ani, ceea ce explică şi unele repetiţii ori ticuri
stilistice necorectate din teama de a nu falsifica în vreun fel
textele şi de a cosmetiza a posteriori portretul
preocupărilor sale de lectură. Şi are dreptate autorul să nu-şi
"pieptene" cronicile, pentru că repetiţiile nu sunt deloc
supărătoare, cel puţin nu pentru lectorul care nu vrea neapărat să
vadă musca de pe gulerul sau de pe căciula criticului.
Cărţile care au stârnit interesul foiletonistului aparţin, în
genere, personalităţilor de prim-plan (Alexandru Paleologu, Nicolae
Manolescu, Elvira Sorohan, Dan C. Mihăilescu, Florin Faifer, Alex.
Ştefănescu, Basarab Nicolescu, George Gană, Adrian Marino, Ion
Simuţ, Sergiu Pavel Dan, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu), dar şi
câtorva debutanţi remarcabili (Dragoş Cojocaru, Leonte Ivanov,
Dragoş Varga-Santai ş.a.), fapt ce dezvăluie deja criteriul
axiologic care a stat la baza selecţiei.
Bogdan Creţu înţelege să nu-şi irosească timpul şi energia în
sterile polemici, preferând în schimb să practice o critică de
susţinere, fapt care nu îl împiedică să fie exigent şi să
sancţioneze eroarea, chiar dacă în discuţie intră nume de rezonanţă
ca Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Cristian Bădiliţă sau, de ce
nu?, Monica Lovinescu.
Discursul critic zvâcneşte mereu, jactant şi imprevizibil,
intenţia ludică vădindu-se în (nota bene!) "siajul" săltăreţ
al frazei, în mecanicele şi ireverenţioasele-i cadenţe. Admiraţia
autorului se şi îndreaptă, de aceea, către un Florin Faifer sau un
Dan C. Mihăilescu, de la care se revendică stilistic şi pe care îi
citează cu preţuire la tot pasul, fără a rămâne totuşi cu gura
căscată. Ca atare, lui Dan C. Mihăilescu îi atrage atenţia asupra
unei cărţi folositoare, iar lui Florin Faifer îi face doar unele
sugestii, fără a-şi permite să dea sfaturi "unui critic
experimentat şi cu posibilităţi atât de rafinate". Familiaritatea
aceasta nu e, cum ar putea părea unora, mai scrobiţi, deloc
antipatică, pentru că vine dintr-o înclinaţie irepresibilă către
joc, care-l determină pe neastâmpăratul foiletonist să se ia mai
întâi pe sine peste picior, şi abia apoi să privească spre
ceilalţi, amuzat nevoie mare de propriile-i năzbâtii. Supărăcioşii
n-au decât să se încrunte. Nu cu ei vrea Bogdan Creţu să stea de
vorbă, şi bine face! El a învăţat de la Alexandru Paleologu, căruia
îi dedică pagini emoţionante, lecţia autoironiei şi a râsului
eliberator, şi ştie că numai cine râde poate înţelege ceea ce e
profund şi că gravitatea e scutul proştilor. Aici, în textele
acestea, criticul încetează parcă pentru o clipă să ne mai facă din
ochi, copleşit de personalitatea fascinantă a marelui
cărturar.
Cum nu poate suporta prea mult timp starea de prostraţie şi
nici agheasma, fie aceasta de cea mai bună calitate, pe Alex.
Ştefănescu nu-l mai abordează cu încremenită admiraţie, arătându-i
în schimb o vie simpatie: nu degeaba îi compară înduioşarea cu cea
a tăuraşului Ferdinand, binecunoscutul personaj de desen animat;
dar asta nu-i diminuează câtuşi de puţin respectul faţă de autorul
a câţiva metri cubi de texte risipite prin diverse gazete şi al
unei gigantice - în intenţie chiar "monumentale" - Istorii a
literaturii române. În consecinţă, nici soarta istoriei
literare ca disciplină nu i se mai pare atât de sumbră, suficiente
motive de optimism găsind şi în mulţimea de netrecut cu vederea a
volumelor scoase într-un ritm alert de ani buni de Mircea A.
Diaconu, exeget cu vaste posibilităţi aflat abia la mijlocul
carierei.
Dar Cărtărescu nu-i inspiră, pe bună dreptate, prea multă
încredere în calitate de critic, teza de doctorat a liderului
optzecist determinându-l să avanseze ipoteza că postmodernismul
românesc este "cel mai extins manifest literar cunoscut". Obsesia
teoretizantă a lui Marin Mincu nu mai are nici o trecere în ochii
universitarului ieşean, care taxează foarte plastic mania aceasta
absurdă a textului de a-şi ridica "uneori şi când nu e cazul,
poalele în cap", dar apreciază, obiectiv, anvergura unui
intelectual bântuit de nu puţine idiosincrazii, ca Adrian
Marino.
Ştiind foarte bine ce-i place şi ce nu, autorul
Arpegiilor... crede cu tărie în utilitatea menirii sale, îşi
reprimă atent umorile din teama de a nu încălca, vorba sa,
deontologia profesiei. Nu sacrifică nicicum adevărul doar de dragul
unor cuvinte frumoase, însă atenţia deloc parcimonioasă cu care e
lucrat filigranul textului indică o binevenită tendinţă
estetizantă, nu însă una de tip livresc manierist. Expresivitatea
discursului critic mizează pe impresia unei spontaneităţi căutate,
cu efecte bine calculate, fără ambiguităţi şi fără preţiozităţi
inutile. Calitatea esenţială a stilului, pigmentat ironic şi cu o
plăcută tentă colocvială, rămâne claritatea, pentru că interesul
major al cronicarului este să se facă bine înţeles. De aceea îşi şi
construieşte fiecare text cu vădită migală, nu intră niciodată
direct în subiect, pregăteşte totdeauna terenul, pentru a lua mai
apoi în discuţie tot soiul de probleme, de o actualitate mai mult
sau mai puţin strictă, care au rolul de a asigura fundalul necesar
explicării unor fenomene imposibil de înţeles doar din perspectivă
estetică, deşi se pronunţă cu diferite prilejuri în favoarea
autonomiei esteticului şi a depolitizării literaturii.
Pe lângă Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica
actuale, volum premiat de Uniunea Scriitorilor, Bogdan Creţu a
publicat şi monografia Matei Vişniec, un optzecist atipic,
dovedindu-se încă de la debut un critic pe deplin format, cu
personalitate şi cu un condei ager şi sigur pe sine, capabil să
surprindă nuanţe dintre cele mai variate, în forme surprinzătoare,
vii, de o expresivitate fără fasoane, eliberată de prejudecata
stilului aulic şi de poncifele aşa-zis "ştiinţifice". Aceste deloc
- dacă-mi este permis să folosesc un termen drag autorului -
"firoscoase" opuri (sau, mai bine, "pietre", "cărămizi" de la
temelia unei opere ce se anunţă impunătoare) frapează prin fericita
împerechere, fără nimic din timiditatea şi stângăciile inerente
oricărui debut, între rigoarea construcţiei ideatice, limpezimea
eşafodajului teoretic şi subtilitatea expresiei îndelung exersată
în paginile numeroaselor reviste la care universitarul ieşean
publică de ani buni cu o consecvenţă de invidiat, având în vedere
obositoarele, lipsitele de satisfacţii activităţi didactice, ca şi
epuizanta muncă de cercetare.
S-o spunem direct, fără atâtea vorbe: Bogdan Creţu este unul
dintre cei mai veritabili critici şi eseişti ai generaţiei sale al
cărui cuvânt, şi asta mi se pare cu adevărat demn de reţinut, a
început să capete greutate în lumea scriitorilor şi să fie luat în
seamă până şi de cei mai exigenţi intelectuali. Respectul deja
câştigat se datorează, dincolo de talentul indiscutabil, atitudinii
nepărtinitoare faţă de operele literare, faţă de oameni şi cărţi,
independenţei sale de spirit şi ororii faţă de compromisuri, care-l
vor fi făcut să rămână liber, străin de interesele de grup,
neangajat, afirmându-şi cinstit şi franc opţiunile, conştient, ca
orice om inteligent, de failibilitatea propriilor reflecţii, de
unde şi o anumită relativizare, o binevenită rezervă în formularea
judecăţilor de valoare, în linia bunului-simţ şi a moderaţiei,
singurele în măsură să convingă. De aceea, e foarte greu să nu fii
de acord cu Bogdan Creţu, mai ales că opiniile sale, echilibrate,
sunt vehiculate şarmant într-un discurs zglobiu, narcisist cu
măsură, pe cât de autoironic pe atât de seducător, discurs care,
chiar dacă nu penetrează în conştiinţa "moale ca o trahana" a
anumitor cititori, e în măsură să procure altora, mai tari de
înger, subtile satisfacţii.
Am ajuns, totuşi, cam prea repede în miezul problemei. Fie-ne
iertate aceste, ca să folosim o expresie voit pleonastică, arpegii
introductive, care ar fi putut ţine de fapt loc de concluzii,
pentru că, nu-i aşa?, într-o cronică lucrul cel mai greu nu e să
formulezi un verdict, cât să scoţi la iveală (să inventezi, ar fi
spus cineva) elementele care să articuleze convingător discursul.
Difficiles nugae, nu? Dar cronica literară are şi ea
rigorile ei, deloc de dispreţuit. Aşadar, să trecem la
subiect.
Volumul Matei Vişniec, un optzecist atipic justifică pe
deplin credinţa afirmată în paginile foiletoanelor: "Dintre
genurile criticii, cronica literară mi se pare la fel de
pretenţioasă şi de solicitantă precum studiul academic, căci
publicistica nu exclude, ba chiar încurajează sinteza academică,
solidă, riguroasă, constituind un tonic antrenament". Acest op nu e
însă doar o "tentativă" (cum zice, cu prea mare modestie, autorul
însuşi), ci o monografie în toată puterea cuvântului care probează
disponibilitatea cronicarului de a îmbrăca, iată, veşminte mult mai
pretenţioase, chiar dacă fără apret academic.
Studiul, de o fermecătoare ţinută eseistică, e structurat în
patru capitole: după un scurt portret al generaţiei optzeci,
autorul analizează acribios şi sagace toate compartimentele
creaţiei lui Matei Vişniec - poezia, dramaturgia şi, în fine,
proza, aceasta mai mult un fel de violon d'Ingres, pentru că
nu aduce nimic nou faţă de liniile generale ale scrierilor
anterioare. Trebuie spus din capul locului că greutatea studiului e
dată de consistenţa interpretărilor, subtile şi nuanţate, şi nu de
"teza" potrivit căreia Matei Vişniec ar fi, dragă Doamne, un
optzecist cum n-a mai fost altul. Altminteri, cum o fi arătând un
optzecist tipic, care e portretul robot al unui astfel de
scriitor?
Bogdan Creţu preîntâmpină dintru început aceste obiecţii şi
face distincţiile necesare lămuririi propriului demers. Astfel,
deşi punctează divergenţele din chiar sânul grupării (unii
reprezentanţi de marcă, precum Marta Petreu, nici nu consideră
optzecismul o generaţie de creaţie, ci doar una "biologică"),
criticul accentuează diferenţele care au determinat o evidentă
schimbare de paradigmă faţă de modernism. Şi, în pofida a ceea ce
susţin reprezentanţii ei cei mai belicoşi, se evidenţiază
importanţa lui Nichita Stănescu în configurarea poeticii
optzeciştilor, arătându-se cât de vie era această influenţă în
textele tinerilor scriitori. Chiar Matei Vişniec spunea, de altfel,
că "poezia anilor optzeci este o reacţie de bună calitate la poezia
lui Nichita, cea mai interesantă formă de gândire poetică la care a
ajuns spiritul românesc de după Eminescu. Nichita este însă un
model numai în măsura în care obligă la altceva".
Dacă principalele trăsături ale literaturii optzeciste ar fi
apetenţa pentru real şi textualismul şi dacă cei mai mulţi dintre
scriitorii generaţiei au optat pentru poezie şi pentru proza
scurtă, Matei Vişniec, deşi debutează ca poet, devine ulterior
celebru prin dramaturgia sa, evitând cu eleganţă atât excesul
textualizant, cât şi fotografierea prozaică a realului. În viziunea
lui Bogdan Creţu, dramaturgul Vişniec e la fel de valoros ca poet.
Mai mult, poezia sa înregistrează mai puţine eşecuri, şi asta
deoarece, după descoperirea succesului ca dramaturg, scriitorul a
perseverat poate prea mult pe direcţia care l-a consacrat şi i-a
adus notorietatea internaţională.
Departe de a pune vreun preţ pe scandal şi fără să se
delimiteze zgomotos de scriitorii generaţiilor anterioare, Vişniec
a părut încă de la primul volum un poet "al nevrozei", "dominat de
inteligenţă", fapt vizibil în coerenţa scenariilor parabolice,
multe dintre ele cu substrat subversiv. Imaginarul poetic, de
factură teatrală, în linia literaturii absurdului, e marcat de
accente coşmareşti, grave, în ciuda veşmintelor prozodice mizând pe
efecte ludice. Ca şi Nichita Stănescu, poetul bucovinean excelează,
cum just observă autorul prezentului studiu, în "manipularea
noţiunilor abstracte", în unele poeme cultivând un soi de umor
negru cu totul aparte, în vreme ce în altele reuşeşte rara
performanţă "să deconstruiască subtil textualismul apelând chiar la
mijloacele lui".
Capitolul cel mai extins şi dens e consacrat, în mod firesc,
dramaturgiei. Exegetul pune la bătaie cunoştinţe solide pentru a
explica raporturile dintre teatrul lui Vişniec, filosofia
absurdului şi literatura condiţiei umane. Modelat în manieră
alegorică, personajul este plasat de regulă într-o situaţie-limită
şi străbate invariabil acelaşi traseu, de la aşteptare la angoasa
şi alienarea generată de eşecul comunicării. Modalităţile de
construcţie a intrigii şi a personajelor sunt foarte bine şi precis
delimitate, interpretul subliniind totodată "mixtiunea"
grotescului, oniricului, comicului şi tragicului ca marcă specifică
a pieselor atipicului optzecist.
Pornind de la ideea, amplu argumentată, că "teatrul absurd e o
formă de protest, de revoltă", în care "drama necomunicării, a
neputinţei de a mărturisi despre propriile trăiri şi convingeri,
are cauze ce nu pot fi demolate", Bogdan Creţu sugerează o posibilă
apropiere de lirica lui Bacovia sau de teatrul lui Sorescu, al lui
Ionesco, Beckett, Dürrenmatt sau Mrozek, subliniind echilibrat
"statutul fiinţei umane, preocupare de prim rang în literatura
absurdului": "Mai întâi, faptul că motivul experienţei-limită nu
numai că este demitizat, dar devine demn de tot dispreţul, merită
orice batjocură trimite la ideea văduvirii omului de şansa oricărei
reconvertiri la verticalitate. Individului îi este din nou refuzată
solemnitatea morţii. Aceasta pur şi simplu nu-i aparţine
(sic!)".
Exegetul observă, de asemenea, că poetica absurdului nu
epuizează complexitatea dramaturgiei lui Matei Vişniec, ultimele
sale piese inaugurând o nouă etapă, prin recuperarea şi
resemantizarea melodramei, teatrului experimental,
poetic-metaforic, parabolei, vodevilului etc. Fie în poezie, fie în
dramaturgie, marele talent al lui Matei Vişniec - susţine, cu
dreptate, Bogdan Creţu - "stă tocmai în implicaţiile de ordin
existenţial, în naturaleţea zămislirii unei atmosfere complexe,
situate la graniţa dintre burlesc, comic, grotesc, ridicol, pe de o
parte şi tragic, grav, diafan, pe de altă parte". În plus, ca
prozator, scriitorul "îşi consolidează un univers ficţional
specific, continuând arpegiile pe tema absurdului conceput ca o
altă faţă a realităţii, demonstrându-şi, încă o dată, vocaţia sa de
procuror al realităţii aberante".
În concluzie, Matei Vişniec, un optzecist atipic e cel
mai important studiu critic de care a beneficiat până acum opera
scriitorului de renume european. Alături de sprintenele
Arpegii..., această solidă monografie marchează debutul
unuia dintre cei mai talentaţi critici ai momentului. Sperăm să
nu-i fie vremurile potrivnice şi s-o ţină tot aşa, cu vânt din
pupa, până la ţărmul la care o fi voind să ajungă.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar
la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala
simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.
Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium
- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o
teorie a personalitatii, 2007.