Hanul cu Tei, un sanctuar al artelor/ de Emanuel Bădescu

Începuturile acestui han se datorează asocierii dintre doi negustori vlahi: "dumnealui Năstase Gheorghe Polizu şi dumnealui Ştefan Popovici", care îşi aveau prăvălii pe uliţele Blănari şi Lipscani, porţiunea numită după negoţul cu fierărie Marchitani. Oameni practici, ei s-au hotărât să taie o ulicioară comercială care să le unească proprietăţile şi de pe urma căreia să obţină profit. Având câte 14 prăvălii pe fiecare dintre cele două laturi şi câte un gang de acces pe Lipscani şi Blănari, construcţia - începută în 1833 şi finalizată în 1835, când s-a întocmit actul exploatării - a intrat în istoria bucureşteană sub numele de Hanul cu Tei.

Avantajat prin proiectare, dar şi de situarea sa în chiar inima comercială a Capitalei, Hanul cu Tei a adus dintr-un început patronilor săi profiturile râvnite. La 1 iunie 1837 Ştefan Popovici a vândut lui Ioan Lambru Polizu două prăvălii cu enorma sumă de 1.650 de galbeni. Prin urmare cota afacerilor se situa la un nivel foarte înalt, suma menţionată permiţând cofondatorului să-şi plătească toate datoriile şi să răscumpere tot ce zălogise pentru zidirea hanului!

Semnificativ în acest context ni se pare şi faptul că unul dintre cumpărătorii ulteriori ai acestor două prăvălii, Hilel Manoach_, a prosperat într-atâta încât a lăsat Academiei Române, prin testament, o mare sumă de bani în vederea decernării unui premiu anual.

Tot la Hanul cu Tei şi-a înzecit averea şi Nicolae Kirilof, prahovean de obârşie şi mare neguţător de blănuri aduse din Rusia, menţionat la loc de cinste de V.A. Urechia şi D.Z. Furnică în lucrările lor dedicate comerţului românesc. Mai târziu, a întemeiat într-o prăvălie alăturată un cunoscut magazin de manufactură cu toptanul. În intenţia sa, această firmă trebuia să rămână în familie şi să se moştenească din tată-n fiu. N-a fost să fie aşa. Fiul său, Alexandru Kirilof, după înalte studii comerciale făcute în Occident, constata la întoarcere că «era prea aristocrat şi prea fin pentru... felul acela de comerţ. În consecinţă, a cedat sorei sale Iulia, căsătorită Lucasievici, întreaga marfă şi, în bolta acum golită, a deschis o bancă, "ocupaţiune mai apropiată de firea şi cultura ce o avea". Documentele anului revoluţionar 1848 îl atestă pe Alexandru Kirilof în cercul lui C.A. Rosetti, alături de alţi tineri bancheri şi fruntaşi ai comerţului bucureştean, poftind reforme liberale şi ajutându-l "din patriotism" pe Ion-Heliade Rădulescu, mai tot timpul strâmtorat din pricina tipografiei.

Istoricul George Potra indică între chiriaşii sau proprietarii de prăvălii la Hanul cu Tei un număr însemnat de negustori vlahi: George San Marin, toptangiu, argintarul Gheorghe Cuiumgiu împreună cu fiul său Gheorghe Coemgiopol, cel care a adus pentru prima oara în Bucureşti "meşteri croitori străini pentru croitul hainelor nemţeşti" după care se dădeau în vânt "filfizonii şi ipochimenii", fra­ţii Popp, zarafi, apoi bancheri la Bucureşti, Sibiu şi Viena, liberali care publicau în fiecare număr al ziarului "Românul" cota bursei, Costache Panaiotajuns primar al Capitalei în martie 1867, după demisia lui Dumitru Brătianu, numit ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul care a introdus "moneda naţională".

Desigur, lista fruntaşilor comerţului bucureştean cu "bolţi în acest han^" este lungă, cu nume răsunătoare de fondatori ai unor instituţii vitale pentru independenţa şi prosperitatea ţării, ca de pildă Casa de Depuneri şi Consignaţiuni, Camera de Comerţ, Banca Naţională etc. Cu toate că "mai ţineau contoare şi pe la alte hanuri vestite", precum Greci, Zlătari, Şerban Vodă, aceşti mari negustori au simţit că vadul Hanului cu Tei este mai norocos şi i-au rămasfideli până la moarte.

Nu ne referim doar la norocul în afaceri. Cutremurul din 11 ianuarie 1838, care a fost pe punctul de a nărui Hanul Manuk, nu a afectat deloc Hanul cu Tei. Incendiul din 23 martie 1847, care a prefăcut în scrum un sfert din Bucureşti şi a nimicit uriaşul han Sf. Gheorghe, l-a ocolit. Nu a avut de suferit nici atunci când focul a cuprins pe rând cinci «bolţi din cuprinderea sa", la 30 ianuarie 1871: pompierii au răsărit ca din pământ, pagubele înregistrate fiind derizorii.

Recunoscători, cei cinci "păgubaşi" au donat atunci Ministerului de Interne suma de 140 de galbeni spre a fi răsplătiţi eroii care au înăbuşit flăcările. Că locul pe care a fost construit Hanul cu Tei este ocrotit de soar­tă, se poate constata cu uşurinţă comparând acest aşezământ cu Pasajul comercial Gabroveni, vecinul asemănător de la sud: privind dincolo de magnifica poartă, deseori incendiată şi cu ornamentaţia spartă de sălbatici şi care abia se mai ţine în balamale, nu vezi decât ruine mizere. Unul, Hanul cu Tei,este un fel de sanctuar al artei, celălalt, un sanctuar al gunoiului

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne. Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" [i la "Ziarul de Duminic`". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti [i Imnurile na]ionale la romåni. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucure[tii \n imagini \n vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).