Fandarea în Timp/ de Marius Vasileanu

Mi s-a întâmplat să revăd la distanţă de vreo 25 de ani o persoană cu care am fost cândva în relaţii apropiate. Persoana cu pricina nu mi s-a părut prea schimbată. Aceeaşi nelinişte care te atrage, aceeaşi inteligenţă care te ţine treaz, aceeaşi figură (ajustată ici-colo de tertipuri specific feminine). Ceea ce am realizat abia după ce-am stat de vorbă din nou câteva ore bune a fost faptul că distanţa dintre noi s-a produs nu numai în spaţiu, nu numai în cei 25 de ani de urcuş pe scara destinului fiecăruia, ci şi - precum în gimnastică sau arte marţiale - cumva pieziş, printr-o fandare laterală în Timp.

Mă explic imediat. La un moment dat am fost relativ apropiaţi, aşadar tindeam să împărtăşim adeseori calupuri de timp comun. Nu distanţa în ani sau în spaţiu ne separă astăzi, cât o altă poziţionare faţă de axa verticală a timpului lăuntric - asta e fandarea de care vorbesc. Şi nu întâmplător am numit-o "fandare", aşadar, o mişcare de înclinare laterală sau oblică, în cazul de faţă. Simţeam că parcă aş fi glisat costiş într-un timp aproape (dar nu în totalitate) paralel faţă de persoana de care vorbesc.

Paranteză: atunci când "te înclini" în faţa unui om, tendinţa este de a transmite următorul mesaj - mă supun "timpului tău", timpului în care tu trăieşti. Reverenţa apropie sau mimează tendinţa de apropiere, ba, uneori, de subordonare sau identificare. Dimpotrivă, a întoarce spatele este şi o formă de a te îndepărta de vibraţiile, de timpul "derulat" de o anume persoană. Dar fandarea laterală e altceva. În DEX cuvântul "fandare" este descris astfel: "a face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoind unul dintre picioare de la genunchi şi ţinând celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul de greutate al corpului să se afle pe direcţia deplasării efectuate".

Numai că fandarea de care vorbesc aici este de ordin interior, nevăzută ochilor fizici. Să ne imaginăm un om aflat într-o biserică. Se înclină în faţa unei icoane sau a reprezentării divinităţii, oricare ar fi aceasta. Nu face fandări lăturalnice, nu face eschive. În bisericile ortodoxe se mai practică încă ceea ce se cheamă "mătănii": o înclinare până la pământ adică, mişcare altoită alteori pe o îngenunchiere propriu-zisă. În alte tradiţii religioase regăsim aceeaşi prosternare încărcată de veneraţie în faţa divinului. Este un gest uman universal de recunoaştere a superiorităţii sacrului. Dar credincioşii avansaţi ştiu că, în realitate, importantă este interiorizarea din ce în ce mai profundă a acestor gesturi exterioare. Te închini în altarul din inima ta - spun părinţii creştini. Cu alte cuvinte, timpul sacru este chemat să înlocuiască, treptat, timpul profan care te locuieşte clipă de clipă. Dar gestualul are însemnătatea sa, măcar simbolică. Nu te vei închina lateral în faţa unei icoane, nu te vei eschiva printr-o fandare oblică în faţa altarului. Ambasada divinităţii (icoana, statueta etc) şi homo religiosus locuiesc faţă către faţă.

Tot astfel se produce mai mult sau mai puţin reuşit dialogul dintre doi oameni. La limita luminoasă, dialogul dintre doi îndrăgostiţi ajunge să-i facă să se simtă "unul singur". Timpul interior al unuia se suprapune cu al celuilalt - până la un punct, atât cât constituţia sentimentală, mentală, spirituală a celor doi o permite. Ajung să trăiască aceleaşi sentimente, să gândească la fel, să aibe, adesea, momente de (ceea ce astăzi numim) "telepatie". Se identifică.

Fandarea laterală - de ordin lăuntric, nevăzută, dar nu mai puţin reală - nu este decât o formulă prin care un om încearcă să se plieze, poate, să se apere, uneori, de cel din faţa sa. Timpul unuia se simte incomod în faţa timpului celuilalt. Caută un refugiu, o formulă de dialog, dar, simultan, şi de eschivă. De cele mai multe ori sunt doi oameni care nu se pot privi, deschis, drept în ochi. Ochiul - care este oglinda sufletului, se spune ­- trădează timpul în care trăieşte interlocutorul din faţa ta. Dar asta face parte din "secretele" limbajului nonverbal, ştiute cândva doar în cercuri restrânse, astăzi promovate din ce în ce mai abundent, în special de NLP (programarea neuro-lingvistică) - există suficiente studii, cărţi, traininguri pentru cine vrea să ştie mai mult.

Pe mine mă interesează de ce timpul în care eu trăiesc "simte" adesea presiunea acră sau, dimpotrivă, zâmbetul sincer şi primitor al timpului celui/celor din faţa mea. De ce aceste atitudini atrag plieri, fandări, eschive interioare, nevăzute. Cum mă pot poziţiona lăuntric astfel încât să conduc la o comunicare reală, faţă către faţă, adică fără bariere, cu persoana cu care mă intersectez destinal?

Derularea unui timp (anume), caracteristică fiecărui eveniment & fenomen de care vorbeşte Stéphane Lupasco pare să fie adusă la superlativ aici, în lumea subcerească, de oameni. Fiecare dintre muritori derulăm un timp aparte. Sunt timpi nuanţat diferiţi între ei, măcar cu o fandare. Momentele de comuniune reală sunt rarisime. Şi se produc îndeobşte în grupuri sudate de ruga comună, de vreo durere care i-a afectat pe toţi, de muzică ori de poezie...