Icar şi hărţile minţii/ de Daniel Nicolescu

Autor: Daniel Nicolescu 10.02.2011

Între şirul lung de decriptări simbologice (consultaţi pe net ultimele cronici la expoziţia "Real Time"* de la MNAC!), exhortaţiile abisale rispite în comentarii de-a lungul vremii şi cele câteva (poate cele mai oneste, în fond!) egloge venite de sub condeiul unor prieteni, opera lui Horia Bernea s-a însingurat odată cu trecerea timpului.


La zece ani de la dispariţia fizică a pictorului, încă lipseşte o exegeză cu orizont larg şi competent asupra acesteia, aşa încât strădania curatorială a celor care i-au suit pe simeze actuala expoziţie-eseu (crochiuri, desene, picturi graficate, tablouri, tablouri seriale, obiect şi fotografii) îmi pare nu doar o binevenită mustrare la adresa abilităţii şi seriozităţii ochiului critic autohton, ci şi o încercare viabilă, în sine, de sistematizare a acestei opere, precum şi un debut promiţător de demers interpretativ. Nu în ultimul rând, o harnică experienţă de arheologie sui-generis, în sensul descoperirii unor arii necunoscute, unor sedimente preistorice din activitatea artistului, perfect congruente cu ultimele sale căutări.
Mihai Oroveanu, directorul MNAC, o spune limpede: "O expoziţie care încearcă să privească începuturile, dar şi lucrările de sfârşit ale lui Horia Bernea. Poate că această selecţie o să reprezinte o propunere ciudată pentru publicul larg, obişnuit cu alt tip de lucrări". Sigur, obişnuinţa publicului, care, pe deasupra mai e şi larg, cu altfel de lucrări e o mică fandare retorică, menită, de fapt, să ne netezească drumul spre înţelegerea opţiunilor curatoriale: "Lucrările erau depozitate, pentru că ar fi fost foarte dificil să le expună în perioada respectivă, a expus de fapt câteva, după 1990, a expus mai ales în străinătate unde şi-a fâcut un nume din anii '70, iar majoritatea erau depozitate în colecţia familiei, aşa că singurul nostru efort a fost să le adunăm şi să încercăm să extragem lucruri mai generale din caietele lui de schiţe, care iarăşi reprezintă un domeniu aproape neexplorat. Trebuie să aducem aminte că, în anii '70, Horia Bernea a fost premiat de Bienala de la Paris şi că numai perioada în care trăiam a împiedicat ca opera lui să aibă o adevărată anvergura internaţională. Faptul că trăia într-o ţară cu regim opresiv, că nu putea să-şi expună lucrările, că erau cenzurate foarte multe din participările la expoziţii au făcut ca aceste lucrări să apară mai puţin în simezele epocii, asta e de fapt şi marea surpriză. Abia acum se pot vedea multe, multe lucrări, din perioada respectivă adunate împreună, care au o continuare mult mai târzie în ultimele lucrări înainte ca Horia să dispară, de prin '99, '98..."


Poate că vizita în interiorul acestei secţiuni prin universul lui H.B. ar trebui să înceapă de la fotografiile de atelier pe care i le-a făcut Mihai Oroveanu. Una dintre ele (foto 1), înfăţişează tânăr, cu frizură dezordonată (un soi de coamă înfoiată, strânsă în jurul unei frunţi ample), aranjând pe o osatură metalică nişte vele pictate. Există mai multe replici ale aceluiaşi gest de potrivire a pănurilor pe braţele egale ale unei cruci: în toate, junele artist e adâncit în construcţie şi precipitat, parcă, să ducă instalaţia mai departe de artefact şi s-o transforme în experienţă de zbor. Pare un Icar înainte de ridicarea în văzduh, însă are zugrăvită pe chip atâta determinare, atâta reală credinţă în ceea ce face şi în izbândă, încât pare efigia unui erou, necum a unei victime a zborului.


Bernea a luat, într-adevăr, arta pe cont propriu şi a planat, până în anul 2000, pe nişte aripi născocite de el şi numai de el (în ciuda unor nuanţe de vibraţie conceptuală ce pot fi regăsite la Paul Neagu sau la diverşi membri ai grupului Prolog). Şi-a schimbat stilurile, a făcut din risc o formă de respiraţie, a schimbat frontierele, a dat tonul, s-a contrazis şi a revenit la vechile tehnici, a impus teme şi le-a stors de sensuri, a ţesut "prapori" şi mitologii personale, a ridicat "dealuri" şi "coloane" şi a croit din pensulă catapetesme. Inovând de fiecare dată şi fiindu-şi propriul şef de şcoală.


În "Real Time", cu excepţia sălii de "prapori" şi a celor câteva autoportrete (foto 7), care reprezintă zone familiare ale imaginarului său artistic dar şi ale tehnicii sale, se desfăşoară zeci de pânze abstracte (cu titluri reci, opace: Cuantificare, Libertate pe verticală, Cloaent, Discontinuităţi etc.), care par nişte hărţi ale minţii. Privirea în afară din Catapetesme sau Dealuri, care antrena şi efortul mâinii şi preocuparea pentru virtuozitate, s-a obturat. Lumea pe care o reprezintă acum Bernea e asemănătoare cu aceea a unui orb sublim. Obiectele nu mai sunt cele care apar în unghiul ochiului, ci reprezintă amintirea lor, rememorarea formei şi a cromaticii lor. Hărţile descriu peisaje esenţializate, graficele - calităţi şi valori scalare. Este privirea lui Icar ajuns la apogeu.
Expoziţia este deschisă până pe 27 februarie a.c.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.