Icar şi hărţile minţii/ de Daniel Nicolescu
Autor:
Daniel Nicolescu
10.02.2011
Între şirul lung de decriptări
simbologice (consultaţi pe net ultimele cronici la expoziţia "Real
Time"* de la MNAC!), exhortaţiile abisale rispite în comentarii
de-a lungul vremii şi cele câteva (poate cele mai oneste, în fond!)
egloge venite de sub condeiul unor prieteni, opera lui Horia Bernea
s-a însingurat odată cu trecerea timpului.
La zece ani de la dispariţia
fizică a pictorului, încă lipseşte o exegeză cu orizont larg şi
competent asupra acesteia, aşa încât strădania curatorială a celor
care i-au suit pe simeze actuala expoziţie-eseu (crochiuri, desene,
picturi graficate, tablouri, tablouri seriale, obiect şi
fotografii) îmi pare nu doar o binevenită mustrare la adresa
abilităţii şi seriozităţii ochiului critic autohton, ci şi o
încercare viabilă, în sine, de sistematizare a acestei opere,
precum şi un debut promiţător de demers interpretativ.
Nu în
ultimul rând, o harnică experienţă de arheologie sui-generis, în
sensul descoperirii unor arii necunoscute, unor sedimente
preistorice din activitatea artistului, perfect congruente cu
ultimele sale căutări.
Mihai Oroveanu, directorul MNAC,
o spune limpede: "O
expoziţie care încearcă să privească începuturile, dar şi lucrările
de sfârşit ale lui Horia Bernea. Poate că această selecţie o să
reprezinte o propunere ciudată pentru publicul larg, obişnuit cu
alt tip de lucrări". Sigur, obişnuinţa publicului, care, pe
deasupra mai e şi larg, cu altfel de lucrări e o mică fandare
retorică, menită, de fapt, să ne netezească drumul spre înţelegerea
opţiunilor curatoriale: "Lucrările erau depozitate, pentru că ar fi
fost foarte dificil să le expună în perioada respectivă, a expus de
fapt câteva, după 1990, a expus mai ales în străinătate unde şi-a
fâcut un nume din anii '70, iar majoritatea erau depozitate în
colecţia familiei, aşa că singurul nostru efort a fost să le adunăm
şi să încercăm să extragem lucruri mai generale din caietele lui de
schiţe, care iarăşi reprezintă un domeniu aproape neexplorat.
Trebuie să aducem aminte că, în anii '70, Horia Bernea a fost
premiat de Bienala de la Paris şi că numai perioada în care trăiam
a împiedicat ca opera lui să aibă o adevărată anvergura
internaţională. Faptul că trăia într-o ţară cu regim opresiv, că nu
putea să-şi expună lucrările, că erau cenzurate foarte multe din
participările la expoziţii au făcut ca aceste lucrări să apară mai
puţin în simezele epocii, asta e de fapt şi marea surpriză. Abia
acum se pot vedea multe, multe lucrări, din perioada respectivă
adunate împreună, care au o continuare mult mai târzie în ultimele
lucrări înainte ca Horia să dispară, de prin '99, '98..."
Poate că vizita în interiorul
acestei secţiuni prin universul lui H.B. ar trebui să înceapă de la
fotografiile de atelier pe care i le-a făcut Mihai Oroveanu. Una
dintre ele (foto 1), înfăţişează tânăr, cu frizură dezordonată (un
soi de coamă înfoiată, strânsă în jurul unei frunţi ample),
aranjând pe o osatură metalică nişte vele pictate. Există mai multe
replici ale aceluiaşi gest de potrivire a pănurilor pe braţele
egale ale unei cruci: în toate, junele artist e adâncit în
construcţie şi precipitat, parcă, să ducă instalaţia mai departe de
artefact şi s-o transforme în experienţă de zbor. Pare un Icar
înainte de ridicarea în văzduh, însă are zugrăvită pe chip atâta
determinare, atâta reală credinţă în ceea ce face şi în izbândă,
încât pare efigia unui erou, necum a unei victime a zborului.
Bernea a luat, într-adevăr, arta
pe cont propriu şi a planat, până în anul 2000, pe nişte aripi
născocite de el şi numai de el (în ciuda unor nuanţe de vibraţie
conceptuală ce pot fi regăsite la Paul Neagu sau la diverşi membri
ai grupului Prolog). Şi-a schimbat stilurile, a făcut din risc o
formă de respiraţie, a schimbat frontierele, a dat tonul, s-a
contrazis şi a revenit la vechile tehnici, a impus teme şi le-a
stors de sensuri, a ţesut "prapori" şi mitologii personale, a
ridicat "dealuri" şi "coloane" şi a croit din pensulă catapetesme.
Inovând de fiecare dată şi fiindu-şi propriul şef de şcoală.
În "Real Time", cu excepţia
sălii de "prapori" şi a celor câteva autoportrete (foto 7), care
reprezintă zone familiare ale imaginarului său artistic dar şi ale
tehnicii sale, se desfăşoară zeci de pânze abstracte (cu titluri
reci, opace: Cuantificare, Libertate pe verticală, Cloaent,
Discontinuităţi etc.), care par nişte hărţi ale minţii.
Privirea în afară din Catapetesme sau Dealuri, care
antrena şi efortul mâinii şi preocuparea pentru virtuozitate, s-a
obturat. Lumea pe care o reprezintă acum Bernea e asemănătoare cu
aceea a unui orb sublim. Obiectele nu mai sunt cele care apar în
unghiul ochiului, ci reprezintă amintirea lor, rememorarea formei
şi a cromaticii lor. Hărţile descriu peisaje esenţializate,
graficele - calităţi şi valori scalare. Este privirea lui Icar
ajuns la apogeu.
Expoziţia este deschisă până pe
27 februarie a.c.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în
1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia
română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991,
grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003.
Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la
numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi
art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe
volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până
în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.