Opinie Răzvan Voican, ZF: Angajaţi-l pe Franks

"Sursele" au zis: preşedintele caută un premier independent/tehnocrat. Şi a început născocirea listelor de potenţiali candidaţi. Noroc că tot "sursele" au rezolvat problema şi mai multe nume s-au rostogolit rapid pe fluxurile media.

În fruntea listei, nimic nou: Mugur Isărescu, guvernator al BNR timp de 20 de ani, fost premier în perioada 1999 - 2000 şi candidat "de serviciu" pentru acest post de fiecare dată când se iveşte vreo criză guvernamentală. Isărescu împlineşte la vară 62 de ani. Întrebat într-un interviu televizat din ianuarie de ce se încăpăţânează să refuze propunerea de a redeveni premier, a invocat chestiuni legate de vârstă, de o anume vigoare care s-ar cere pentru această poziţie, dar a menţionat şi problema susţinerii politice, având în vedere inclusiv experienţa mandatului de şef al guvernului de la finalul regimului Constantinescu, Isărescu arătându-se marcat de lipsa sprijinului în Parlament pentru Cabinetul pe care îl conducea.

Pe aceeaşi listă, un alt nume care apare deja în mod "reflex" de fiecare dată când "se caută" un premier: Mihai Tănăsescu, 55 de ani, actualul reprezentant al României la FMI. El şi-a făcut un nume ca ministru de finanţe în Cabinetul Adrian Năstase, fiind şi vicepreşedinte al PSD. A intrat în Parlament la sfârşitul lui 2004 ca deputat PSD de Argeş, ajungând preşedinte al Comisiei de buget-finanţe de la Camera Deputaţilor. Treptat el s-a îndepărtat însă de PSD şi s-a apropiat foarte mult de BNR, care l-a şi propulsat în 2007 în funcţia de reprezentant al României la FMI.

Intrarea pe orbita băncii centrale l-a "curăţat" repede de balastul politic. Dacă în primii ani de mandat la FMI avea poziţii critice la adresa guvernului de la Bucureşti pe care de fapt îl reprezenta oficial, având în schimb susţinerea BNR, după încheierea în 2009 a acordului dintre România şi FMI, Tănăsescu a adoptat încet-încet un discurs nu numai de susţinere a necesităţii acordului, dar şi de apreciere a măsurilor adoptate de Guvern.

Pe măsură ce şi-a înmulţit apariţiile publice la BNR, alături de guvernatorul Mugur Isărescu, a împrumutat din alura de tehnocrat şi astfel a ajuns ca numele să-i fie invocat drept potenţial candidat pentru postul de premier. În timpul crizei guvernamentale de la sfârşitul lui 2009, era prezentat şi ca posibil ministru al finanţelor, însă pentru Tănăsescu această poziţie era deja bifată, aspiraţiile sale ţintind mai sus.

Pentru a nu lăsa publicul să cadă pradă plictiselii, "sursele" au lansat pe ecrane şi un nume nou, ocolit în precedentele căutări de premier: Cristian Popa, viceguvernator al BNR responsabil cu politica monetară, adică principala axă a băncii centrale mai ales într-o perioadă de criză economică prelungită.

La 47 de ani neîmpliniţi, nu are problema de vârstă despre care vorbea Isărescu. Apoi, după 12 ani ca viceguvernator al BNR, o schimbare de CV nu ar pica deloc rău, mai ales că poziţia de premier ocupată chiar şi pentru numai doi ani i-ar deschide perspectiva de a ieşi din umbra lui Isărescu şi de a obţine o poziţionare mai bună pentru o eventuală candidatură la funcţia de guvernator al BNR, care ar redeveni disponibilă în toamna lui 2014.

Cu toate că nu are o imagine publică prea cunoscută, Isărescu alocându-i postura de "corifeu" al politicii monetare care vine cu explicaţii tehnice la finalul conferinţelor de presă, Popa a găsit sprijinul politic pentru a fi reales de două ori de către Parlament pe postul de viceguvernator, în 2009 având susţinerea PD-L.

În cazul său, "sursele" chiar au plusat cu oareşce detalii: întâi ar fi fost nervos din cauza speculaţiilor apărute în presă, apoi ar fi avut o întâlnire separată cu preşedintele, ba chiar ar fi cerut dreptul să-şi aleagă miniştrii pe domeniile economice.

Oficial, el nu a avut însă nicio reacţie, nearătându-se interesat să dezumfle eventual această postura de candidat la funcţia de premier atribuită de "surse".

Oricum, apare ca evidentă orientarea preferinţelor preşedintelui spre zona financiar-bancară pentru căutarea unui posibil succesor al actualului premier.

Dar toată această "căutare" îl scapă din vedere tocmai pe adevăratul premier al României din ultimii doi ani, negociatorul-şef al FMI Jeffrey Franks. El a făcut eforturi mari pentru a intra în această postură: pe lângă faptul că a ghidat toată politica economică şi iniţiativele legislative ale guvernului în materie de economie, a luat lecţii intensive de limba română, declară că îi plac românii, a început să-i placă şi sarmalele şi face turul mass-media de fiecare dată când ajunge la Bucureşti. Vine o dată pe trimestru şi spune ce mai e de făcut, atribuindu-şi deja la nivel de discurs apartenenţa la exerciţiul de decizie economică din România.

Ca un adevărat premier, numai la ultima vizită de luna trecută el s-a întâlnit cu mai mulţi bancheri, oameni de afaceri şi sindicalişti decât a văzut Emil Boc în toate mandatele sale. Le vorbeşte investitorilor şi analiştilor străini despre România la conferinţe internaţionale cum Boc n-a ajuns s-o facă niciodată. Mai mult, "doctorul" de la FMI îşi asumă acum responsabilitatea scoaterii României din recesiune, recunoscând că în primul an de acord n-a nimerit dozajul perfuziilor. Probabil că Franks ştie mai multe despre economia românească decât oricare membru veritabil al guvernului Boc, chiar dacă se miră că prima problemă de care se plânge primarul Braşovului este lipsa autostrăzii spre Bucureşti. Adică mai are de aflat şi de învăţat despre România.

Dar tocmai a încheiat negocierea unui nou acord pe doi ani, aşa că politicienii îşi pot permite să se ocupe liniştiţi şi de căutarea unui premier. Franks e deja la post.

Răzvan Voican este redactor-şef adjunct al ZF