Anul literar 2010 (II). Proza/ de Bogdan Creţu

Autor: Cretu Bogdan 24.02.2011

În 2010, scriam în urmă cu două săptămâni, trecând în revistă volumele de poezie demne de atenţie (repar o eroare: am uitat să pomenesc apariţii bune şi foarte bune semnate de V. Leac, Ion Zubaşcu, Gelu Vlaşin), poezia a cunoscut o revenire spectaculoasă, dat fiind faptul că de câţiva ani titlurile pe care să fi pariat cu mâna pe inimă erau excepţii; din păcate, între timp şi critica literară s-a repliat şi s-a obişnuit să treacă cu vederea cărţile de poezie, fiind mult mai interesată de roman sau de sintezele de critică şi istorie literară.

Acesta este adevărul: cu excepţia câtorva critici specializaţi (Al. Cistelecan, în special), majoritatea exegeţilor preferă alte genuri, mai populare, mai pe gustul publicului (nu adaug: larg); oricum, marile evenimente literare sunt bifate de romane sau de studii academice, nimeni nu mai stă să facă lobby pentru o plachetă de versuri, oricât de bună ar fi. Poetului nu i se mai acordă un rol privilegiat în cetate, ba, am impresia, nici măcar în cercul restrâns al literaţilor. Ei bine, sper ca 2010 să fi contribuit la ieşirea din această criză a receptării.

Dar aş fi nedrept dacă nu aş remarca faptul că 2010 a fost şi un an al prozei. Mai întâi, după cum s-a mai observat, au revenit în prim-plan autori de la care se aştepta de mult un roman, clasici în viaţă, intraţi în manuale. Este vorba de Gabriela Adameşteanu şi Ioan Groşan.

Autoarea Dimineţii pierdute a publicat un bun roman, Provizorat, care reia temele şi procedeele mai vechilor sale cărţi. Nu numai că personajul principal este Letiţia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, dar şi tematic, şi compoziţional, Provizorat-ul prelungeşte Dimineaţa pierdută. Aceeaşi buclă deschisă către trecutul care apasă sau chiar condamnă, aceeaşi etajare a destinelor paralele, dar care se influenţează reciproc, aceeaşi obsesie a genealogiilor problematice şi a implicaţiilor politice care dau în vileag nebunia unui veac capabil să aglomereze într-o singură viaţă de om atâtea experienţe divergente, imposibil de testat una după alta ori chiar simultan, în vremuri normale. Este clar o reuşită, dar nu e cea mai bună carte a autoarei.

Ioan Groşan i-a dezamăgit pe unii critici din cauză că reia cu obstinaţie, în Un om din Est (căruia i se promite o continuare - să sperăm că nu va mai dura douăzeci de ani) unele procedee de bas etage ale prozei sale umoristice. Nu cred că putem vorbi de un eşec, chiar dacă acest roman nu îi ridică totuşi cota acestui scriitor, care merită considerat, prin cărţile de tinereţe, cel mai talentat prozator dintre optzecişti.

O surpriză a fost scrierea autobiografică a lui Ion Vianu, Amor intellectualis, o carte a formării, care impresionează prin consecvenţă, verticalitate, dar mai ales prin marele talent de evocator, de povestitor. E o carte de bilanţ, care ridică standardele unei opere ce stârnea până acum un succes de stimă. Este, clar, cartea vieţii lui Ion Vianu, un psiholog care a fost martorul unei epoci anapoda (comunismul, împotriva căruia a avut curajul să protesteze), dar şi al unui mediu aparte (fiind fiul marelui cărturar Tudor Vianu).

Un roman despre putere, despre vertijul pe care aceasta îl creează, despre jocurile din umbră care o susţin este Ambasadorul invizibil al lui Nichita Danilov. O spun clar: e cea mai bună carte de proză a cunoscutului scriitor ieşean; autorul are curajul de a intra în intimitatea mai-marilor istoriei (capitolul despre Lenin este excelent), de a pune la cale scenarii în care convoacă stafii ale trecutului (de la Cezar, la Petru cel Mare, Napoleon, Stalin etc.) şi de a radiografia, cu instrumente inaccesibile politologiei sau psihologiei, acest mecanism al hipnozei pe care o produce puterea asupra individului. E o temă mare, riscantă, care îi iese lui Nichita Danilov.

Mai notez apariţia unui roman al lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce, care ne reîntoarce într-o altă lume şi într-o altă istorie: e vorba de anii 40, de provinciile româneşti pierdute, mai precis de Bucovina. Ei bine, într-un astfel de context nebun, o poveste de iubire reinventează normalitatea, chiar dacă pentru această vină protagoniştii săi sunt zdrobiţi. E un roman care merită toată atenţia şi un prozator faţă de carte critica literară are restanţe.

Radu Aldulescu a publicat, la începutul anului, romanul Ana Maria şi îngerii, o carte esenţială în silogismul operei sale; mai întâi, totul porneşte de la un caz real, ceea ce impune din start alte rigori decât cele obişnuite. E, de fapt, drama unei femei care fuge din România înainte de 1989 şi cunoaşte toate umilinţele unui auslander, dar a cărei tragedie este pierderea fiicei, pierdere cauzată de o boală neiertătoare: lupus. De cele mai multe ori, ai impresia că naratorul prim al poveştii nu girează naraţiunea, ci doar pune cap la cap diferitele puncte de vedere ale personajelor, astfel încât, dintr-o sumă de subiectivităţi, rezultă o viziune obiectivă. Una, altfel spus, autentică. Bifez, deci, încă o reuşită în dreptul acestui scriitor important, pe care îl consider cel mai bun profesionist al prozei noastre de după 1990.

Matei Vişniec a publicat un roman scris mai de mult, Domnul K. Eliberat, care întoarce perspectiva din romanul lui Kafka, punându-şi personajul în ipostaza unui eliberat care nu ştie să-şi gestioneze libertatea, care nu ştie, de fapt, la ce e bună. Un roman care se înscrie în sfera tematică a lui Matei Vişniec.

Pentru mine unul marea surpriză a anului trecut a fost romanul lui O. Nimigean (foto), Rădăcina de bucsau. Este cartea unui personaj care, pe măsură ce traversează experienţe traumatizante (despărţirea de soţie, boala gravă a mamei bătrâne, îngrijirea acesteia), consemnează totul într-un efort cu mize terapeutice şi chiar iniţiatice: la final, Liviu se descoperă pe sine, un altul, responsabil, sensibilizat, împlinit. A trecut proba de foc a suferinţei nu altfel decât scriind-o. La fel cum şi O. Nimigean a trecut proba de foc a romanului, dând o carte care, cu siguranţă, este printre cele mai bune din ultimii 20 de ani.

Tot o surpriză extrem de plăcută a fost şi romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! Este un roman-roman, o poveste extrem de bine articulată, despre smulgerea brutală din adolescenţă, despre nostalgia copilăriei, despre compromis şi iubire, despre comunism şi, nu în ultimul rând, despre moarte. Gheo are însă talentul de a îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la ultima pagină, romanul său fiind, deşi masiv, unul extrem de alert, care pigmentează momentele tensionate, tragice cu un simţ al comicului bine strunit. Cu totul, o reuşită certă, de calibru, ce conferă o dimensiune nouă acestui autor pe care lumea îl lua în serios mai curând ca publicist decât ca prozator.

De un mare succes s-a bucurat şi cartea lui Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea, un roman poetic, ce pune în pagină povestea unor prieteni care cred că poezia poate schimba lumea şi care pornesc într-o aventură picarescă; aceasta se dovedeşte a fi, în ultimă instanţă, o căutare de sine. E o carte care cu siguranţă merită atenţie, dar care mie mi-a stârnit un entuziasm mai temperat decât al altor comentatori (nu îmi scapă densitatea de "care").

În fine, multe alte titluri ar fi de pomenit în această listă, de la romanul lui Dan Coman, Irezistibil, la cel al lui Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis. Cum nu am apucat să citesc însă decât fragmente din aceste cărţi, las pentru o altă ocazie comentarea lor.

Ne va fi greu să alegem, anul acesta, un câştigător al Premiului Naţional de Proză oferit de Ziarul de Iaşi. Nu pot decât să mă bucur că decizia va fi dificilă: asta înseamnă că, în ciuda scepticilor, literatura română contemporană o duce bine. Criza nu a afectat-o, ba dimpotrivă.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.