Ce scrie Radu Crăciun în 2011: Între dorinţă şi realitate

În anul 2004 am fost rugat de ZF să scriu un scurt comentariu despre cum mi-aş dori să sune o analiză făcută despre România 6 ani mai târziu, în 2010. Eram conştient de la bun început că voi desena o situaţie ideală, care are şanse minime să se împlinească, dar nutream speranţa că măcar o parte ar putea avea şanse de reuşită.

Alegerile din 2005 au adus, conform alternanţei la putere deja tradiţionale, o nouă schimbare menită să alimenteze aşteptările românilor. Din păcate, reformele au trecut pe locul doi în faţa disensiunilor interne ale coaliţiei, care au sfârşit prin a produce un guvern minoritar care, chiar de ar fi vrut, tot nu avea cum să continue reformele necesare în România. Premisele erau create, România fiind, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, pe propriile picioare, scăpată de încorsetările FMI-ului. A fost o perioadă cu rate de creşteri înalte şi în care investiţiile străine directe au transformat România într-unul dintre campionii regiunii. Din păcate, în loc ca acestea să devină atuuri pentru a reforma sectoarele neperformante într-un mod mai puţin dureros, ele au ajutat la mascarea şi la finanţarea unor tendinţe divergente şi nesustenabile evidente: creşterea numărului de asistaţi social în raport cu cel al angajaţilor, creşterea pensiilor

într-un ritm mult mai accelerat decât al salariilor, creşterea salariilor peste rata productivităţii, continuarea pompării de bani în firme de stat nerestructurate şi neviabile şi aşa mai departe.

Peste aceste tendinţe s-a suprapus boom-ul creditelor bancare, care nu a făcut decât să crească deficitele externe şi, în final, să contribuie şi ele la supraîncălzirea economiei. Cu toate că toţi indicatorii economici "strigau" că este nevoie de o frână, politica economică nu numai că nu a frânat, dar a apăsat şi mai tare pe accelerator, lăsând deoparte reformarea economică şi morală a sistemului. Reţeta poloneză a prudenţei şi înţelepciunii economice nu şi-a găsit aderenţi în România, unde orizontul de planificare al decidenţilor a continuat să nu depăşească un ciclu electoral. Din acest motiv, în pofida unei aparente recuperări a distanţei faţă de Polonia, având în vedere condiţiile nesustenabile în care a fost realizată, distanţa s-a mărit considerabil în perioada de criză. Ajustarea economică a României a fost dramatică, pe când Polonia a rămas unul dintre statele europene cel mai puţin zguduite de criza recentă.

Colaborarea dintre guverne şi BNR a şchiopătat în mod constant. Măsura cea mai bună a acestei situaţii a fost ratarea constantă a ţintelor de inflaţie stabilite de BNR, regimul de ţintire a inflaţiei având la bază în teorie, în mod esenţial, coordonarea politicilor economică şi monetară. Cursul de schimb a rămas principala ancoră inflaţionistă folosită de BNR, în condiţiile în care mecanismul de transmisie a dobânzii de politică monetară în economie a rămas deficitar.

Cu toate că BNR a avertizat constant în ce priveşte pericolul supraîncălzirii economiei, beneficiile şi iluziile temporare oferite de această situaţie economică a fost cântecul de sirenă care a întârziat măsurile de corecţie care se impuneau. Din acest motiv, evenimentele externe nu au făcut decât să precipite inevitabilul, şi anume o aterizare dură a economiei care a presupus inclusiv o depreciere a monedei şi creşterea semnificativă a datoriei externe şi a deficitului bugetar. În aceste condiţii, întârzierea aderării la zona euro este încă un preţ plătit pentru lipsa de clarviziune şi măsura în administrarea economiei. Această întârziere pune BNR într-o situaţie dificilă în perioada următoare deoarece perspectiva aderării la euro a fost considerată de banca centrală o nouă ancoră (după aderarea la UE) menită să motiveze decidenţii politici. Acum, acceptarea tacită de către BNR a euroizării economiei, în aşteptarea aderării în 2013, limitează marja de manevră pe care o are în ce priveşte politica monetară, care se va subordona predominant ţintirii cursului pentru o perioadă mai lungă decât preconiza.

Concluzionând, constat cu regret că cedările de care mă temeam au avut loc şi, coroborate cu lipsa de capacitate de a beneficia de finanţările Uniunii Europene şi cu lipsa reformei morale a societăţii, pun sub un serios semn de întrebare încununarea cu succes a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană. În acest context, lipsa demersurilor pentru aderarea la OECD, clubul select din care fac parte mai toate ţările central-europene membre ale UE şi care este recunoscut îndeobşte ca un club al ţărilor cu economii mature, prietenoase pentru investitorii străini prin standardele de transparenţă şi etică pe care le respectă poate fi văzut şi el ca un simptom al ierarhizării greşite a priorităţilor.

Radu Crăciun este directorul de investiţii al Eureko Pensii