Mai uşor cu talentul pe scări.../ de Radu F. Constantinescu
Mi-am dorit mai multe lucruri în viaţă, dar unul în mod deosebit: să împart cu oamenii sentimentele senzaţionale pe care ţi le trezeşte muzica.
Nu era corect. Nu era nici măcar aproape corect.
Dar şi printre DJ erau mulţi care munceau din greu până reuşeau să pună două piese pe beat şi alţii care le puneau mai repede decât mine. Soarta îşi alesese favoriţii, iar eu eram convins că eram printre ei.
Un prieten, unul dintre cei mai favorizaţi DJ, când se certa cu rivali spunea că el mixează şi beat mai bine decât ei lucizi cristal. Interesantă expresie...
Era la fel de adevărat că nu exersa niciodată. Nici eu nu mă omoram cu mixatul la perete, dar el n-o făcea chiar niciodată: dacă vroia să experimenteze ceva nou, încerca direct cu sala plină şi... minune!... îi reuşea de fiecare dată! Pe măsură ce faima lui creştea (atât ca DJ cât şi ca băutor) şi regulile de la întrecerile cu alţi DJ se schimbau: cine nu mixa, băga bere. De la un moment dat era din ce în ce mai greu de spus dacă el îşi punea la pământ adeversarii sau aceştia pur şi simplu nu puteau bea în ritmul... muzicii...
Pe mine sigur m-a îmbătat de câteva ori, apoi, cum se întâmplă în telenovele, drumurile noastre se desparte... Am tot aşteptat să apară în prima linie din DJ Mag, dar nu s-a întâmplat. Pentru că atunci când totul pare prea uşor sunt mult mai multe şanse să te laşi, decât să ajungi în vârf.
La evenimentele mari şi hip nu beau decât atât cât trebuie. La una din petrecerile mai puţin hip am primit complimente pentru felul cum abia mă mai puteam ţine pe picioare după o sticlă de tărie, dar mixajele îmi ieşeau perfect. Sincer, nu-mi aduc aminte mixajele şi nici nu eram înconjurat de urmaşii lui George Enescu, deci se poate să nu fi fost chiar aşa. Îmi aduc însă perfect aminte că în spatele meu trona un tablou de mari dimensiuni, portretul unui domn sobru. Şi-mi mai amintesc că după nici 20 de minute de mixaj, când şi eu eram încă relativ sobru, patronul localului a venit să-mi ceară o carte de vizită. 5 ore mai târziu eu reuşeam să prind în extremis tabloul. Mă priveam ochi în ochi cu personajul. Într-un moment de luciditate am simţit o dojană în privirea picturii. Sau poate n-a fost un moment de luciditate...
Cu certitudine am devenit super-lucid când mi s-a povestit despre mine, printre zâmbete puţin condescendente. A fost un moment când mi-am dorit să fi avut mai puţin talent...