Clasicism fotografic/ de Ovidiu Pecican

În fundul unei curţi alungite, cu arcade, situată pe latura pieţei centrale a Clujului care continuă cu Bulevardul Eroilor, Galeria Alianţa Artelor, deschisă de criticul de artă Vasile Radu cu ani în urmă, găzduieşte, din 15 februarie, timp de o lună, expoziţia fotografică "Punct şi… de la capăt" a tinerei artiste Irina Dora Dumitraşcu.

Expoziţia actuală propune, după cum anunţă programul, preocupări de a soluţiona creativ problema proporţiei şi a perfecţiunii. Deja, ştiind asta, sensibilitatea clasicizantă a artistei se dezvăluie în toată anvergura ei, lăsând deoparte minimalismele, esteticile alternative de tot soiul şi revenind cu curaj în orizontul aureolat, greu de depăşit sau de ignorat, al unei preocupări pentru… frumuseţe.

Pe Irina Dora Dumitraşcu nu pare să o sperie graba cu care plăcerea frumosului identificat în natură devine pentru alţii, în orizontul evoluţiilor citadine agresive, aproape o expresie a kitsch-ului şi a dezamăgitorului decorativism. Dimpotrivă, faţă de asemenea posibile întâmpinări - dar şi în raport cu invazia dezlănţuită a unor curente ce vizează ţinte mai puţin aurorale şi maximale -, lucrările etalate acum "…readuc în context natura, pierdută prin urbanizare şi construcţii; vor să repună în lumină valorile artei acumulate de secole, abandonate odată cu apariţia modernismului".

Ar trebui înţeles de aici că se încearcă o întoarcere la modernism? Mai sigur, nu, câtă vreme unele dintre peisaje emană un aer arcadian sau de robinsoniadă recuperatoare de puritate, ingenuitate, prospeţime aurorală. Forma rotundă a exponatelor - decupajul tip "hublou" - aminteşte susţinerea augustiniană că forma perfectă este circulară, rezervând pătratului locul doi în clasament. Păduri, drumuri şi coaste de deal par aduse în perimetrul descris de compasul invizibil ce le decupează doar pentru a contrasta cu jocurile de lumină celestă, cu soarele aici, cu griul nediferenţiat dincolo. Nu puţine peisaje trimit la o imagologie romantică, într-o primă instanţă, dar apoi contemplaţia se deplasează către celălalt cod, al contrapunerilor de planuri, linii şi culori.

Artista se simte bine şi în formule aparent surprinse în registru alb-negru, deşi toate cadrele sunt realizate color. Copaci înălbiţi de zăpadă caligrafiază nipon dealuri sau văi, pante şi universuri. Ici, acolo, te ajung din urmă impresii evocatoare de peisagistică engleză ori de miniaturi medievale din Cartea bogatelor ore ale ducelui de Bery.

De fapt, descoperirea artistei se produce dincolo de acest du-te - vino între epoci şi memorii culturale, maieutica ei vizuală obligând privitorul la un demers menit să împrospăteze şi să înalţe percepţia, dar permiţând, cui nu doreşte mai mult, şi rămânerea în zona contemplaţiei comode, a căutării parabolei. Într-adevăr, nici povestea cu tâlc nu lipseşte, acolo unde pomi şi pământ se estompează, luând culoarea cerului ce domină trei sferturi din câmp, ori în locul unde buricul unei coline cu arbori împunge cerul ca o jumătate inferioară de clepsidră, sugerând că spaţiul înseamnă mereu şi timp. De fugit din solitudinea aglomeraţiei urbane, pe sub soloane, către căutarea perfecţiunii din faţa aparatului de fotografiat al Irinei Dora Dumitraşcu.

OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licenţă în istorie-filosofie şi un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) şi cercetător ştiinţific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universităţii clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice şi este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu şi maimuţa mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie şi critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Haşdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) şi al mai multor culegeri de studii de istorie şi europenistică.