Pe urmele lui Lee Miller/ de Adrian-Silvan Ionescu

Între 24 februarie şi 1 martie 2011, Lee Miller, celebra fotografă de front şi de modă, s-a aflat în România. Ea, însă, nu s-a aflat aici în mod fizic la fel ca în 1938 şi apoi, în 1946 când a bătut, în lung şi în lat, ţinuturile noastre şi a imortalizat societatea românească de sus şi până jos, de la palatul regal la casa ţărănească şi la bordeiul ţiganului ursar. Prezentă a fost memoira ei, evocată, cu acribie de istoric şi şăgălnicie de copil de către Antony Penrose, fiul său, sosit aici într-un turneu de conferinţe care era menit să-l poarte pe urmele mamei, străbătând un tronson al traseului parcurs de artistă în cea de-a doua vizită întreprinsă la noi.

Om de statură medie, bine legat, cu păr blond-roşcat, mereu în dezordine, cu ochi albaştri, o figură blajină constant luminată de un zâmbet larg, comunicativ şi glumeţ, excesiv de modest şi totalmente nepretenţios în gusturi şi maniere: acesta este Antony Penrose. Cine şi-ar putea imagina că acest om care şi-a păstrat copilăria în inimă şi lejeritatea tinereţii în comportament şi ţinută este posesorul unui tezaur iconografic pe care multe mari muzee ale lumii l-ar râvni? Că părinţii săi au fost înnobilaţi de regina Elisabeta II? Că, la vârsta întrebărilor, îl avea partener de joacă pe Picasso, care i-a şi dăruit câteva lucrări? Că a străbătut continentele spre a ţine vie memoria artistică părintească? Sau că este autorul mai multor cărţi, best sellers, apărute la prestigioasa editură Thames & Hudson? Istoric, publicist, conferenţiar, cineast şi fermier, Antony Penrose este directorul Arhivei Lee Miller şi al Colecţiei Penrose de la Farley Farm, Chiddingly, în estul comitatului Sussex din Marea Britanie. Cartea sa de vizită şi palmaresul sunt impresionante.

L-am cunoscut în 2002, la cea de-a XX-a ediţie a Conferinţei Internaţionale ORACLE a curatorilor şi directorilor de muzee de fotografie ce s-a ţinut la Köln. L-am reîntâlnit de câteva ori după aceea, cu ocazia aceleiaşi manifestări, iar la ultima noastră întrevedere, la Arles, în 2009, am pus bazele unei colaborări de lungă durată al cărei prim rezultat a fost acest turneu de conferinţe promoţionale ce pregătesc o amplă expoziţie cu fotografiile executate de Lee Miller în România.

Elizabeth Miller s-a născut în 1907 în nordul statului New York. Din adolescenţă a adoptat numele de Lee, mai propriu unui băiat decât unei fete. Dar ea a fost băieţoasă de mică şi a continuat să se comporte - şi chiar să se îmbrace - bărbăteşte întreaga viaţă. Elevă lipsită de silinţă, turbulentă şi independentă, a avut mari probleme în timpul şcolarităţii. Dar, atrasă de plastică, decide să urmeze o carieră artistică şi, la 18 ani, merge la Paris unde, fără a se înscrie într-o instituţie de învăţământ de specialitate, frecventează muzeele şi galeriile.

Se desparte cu greu de Oraşul Luminilor şi revine în America unde, pentru a scăpa de plicticoasa viaţă de provincie, urmează cursurile de scenografie şi dans de la Art Students League din New York. Având un chip interesant şi proporţii ideale, devine model pentru revistele de modă, pozându-i marelui fotograf Edward Steichen. De atunci a început colaborarea ei la revista "Vogue", mai întâi ca model, apoi ca fotograf profesionist. În 1929 se va întoarce la Paris, oraş care va deveni locul ei preferat de trai.

Îşi propune să deprindă fotografia şi-l alege pe Man Ray ca profesor. Timp de 4 ani va întreţine o relaţie impetuoasă cu acesta, căruia îi va sluji atât de model, cât şi de muză. El o va iniţia în tainele acestei arte. Împreună vor descoperi metoda solarizării imaginilor.

Cunoaşte avangarda şi se integrează în vârtejul ei: Paul Eluard, Max Ernst, Pablo Picasso, Victor Brauner şi Roland Penrose (care-i va deveni soţ) i-au fost prieteni de-o viaţă. Picasso i-a pictat câteva portrete. Când l-a părăsit pe Ray, acesta, răvăşit de durere, a executat celebra sa lucrare "Obiect de distrus", care consta dintr-un metronom pe al cărui braţ era lipită fotografia ochiului lui Lee, precum şi pictura de mari dimensiuni "Timpul observatorului" (cunoscută şi sub titlul de "Îndrăgostiţii") unde buzele supradimensionate ale iubitei plutesc pe cerul spuzit de nori, deasupra Observatorului Astronomic din Paris. După un mariaj fericit - dar plicticos - cu un magnat egiptean, îşi găseşte libertatea tot între artiştii suprarealişti, locuind şi călătorind cu Roland Penrose. După o vacanţă în Grecia, cei doi se îndreaptă spre Bucureşti. Erau înarmaţi cu o scrisoare de recomandare din partea lui Victor Brauner către fratele său, muzicologul Harri Brauner. Împreună cutreieră ţara în automobilul lui Lee, un Packard solid. Pasionatul culegător de folclor îşi dăduse seama de marea şansă ce i se oferea de a beneficia de colaborarea unei fotografe de talent şi renume. Astfel, o roagă să documenteze această excursie, să imortalizeze oameni, costume, obiceiuri, forme de habitat, instrumente muzicale.

Rezultatul acestei deplasări la Târgu Jiu, Tismana, Hurez, Sibiu, Făgăraş, Braşov, Bran, Turtucaia, Silistra, Balcic şi la mănăstirile din Bucovina sunt peste 500 de clişee de mare valoare artistică şi documentară. La rândul său, Penrose scrie un poem suprarealist, publicat în 1939, "The Road is Wider than Long" ("Drumul este mai mult lat decât lung") pe care-l ilustrează cu propriile-i fotografii.

Izbucnirea Războiului Mondial o găseşte pe Lee în Anglia. Odată cu plecarea pe front a multor fotografi, editorii periodicului "Vogue" o angajează pe Lee, în ianuarie 1940, pentru a furniza materialul ilustrativ necesar versiunii britanice a revistei. În 1944, fiind cetăţean american, este acreditată drept corespondent de front. În această nouă calitate, purtând o elegantă uniformă militară, de comandă, ajunge iar la Paris, la scurt timp după eliberare, şi-şi revede vechii prieteni, pe Picasso, pe Eluard. O vizitează şi intervievează pe mizantroapa scriitoare Colette, îi fotografiază pe Jean Cocteau, Jean Marais, Maurice Chevalier, Marlene Dietrich şi pe Fred Astaire, adus în Europa pentru a distra trupele. Nu se mai limitează doar la a face fotografii, ci scrie şi textele însoţitoare, dovedind un real talent gazetăresc. Articolele sale surprind, concis şi cu umor, realităţile momentului.

Urmează apoi diviziile americane în evoluţia lor spre est, asistă la întâlnirea acestora cu cele ruseşti pe Elba, la Torgau. Se înfioară de ororile lagărelor de concentrare de la Buchenwald şi Dachau. Imortalizează resturile podului Hohenzollern de peste Rin, la Köln, apoi ruinele de la Frankfurt şi Bonn. La München face baie în cada apartamentului lui Adolf Hitler şi trage un pui de somn în patul Evei Braun, din vila atât de discretă şi banală pe care o avea aceasta aici.

În toamna lui 1945 se află la Viena, pe 25 octombrie trece în Ungaria, unde petrece Crăciunul şi Anul Nou, iar în ianuarie 1946 vine în ţara noastră. Impresiile ei de călătorie, aventurile, surprizele şi întâlnirile cu personalităţi de marcă - precum M.S. Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena, oamenii politici Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu -, precum şi o selecţie de fotografii sunt publicate în numărul din luna mai al revistei "Vogue" atât în varianta americană, cât şi în cea britanică, numită în termen argotic "Brogue" (de la "British Vogue").

La apelurile insistente ale lui Roland Penrose, se întoarce la Londra, unde cei doi se vor căsători în 1947, la scurt interval înaintea naşterii unicului lor fiu, Antony. S-au mutat la Farley Farm, o zonă rurală liniştită, unde băieţelul zburda, înconjurat de animale domestice şi descoperea natura. Acolo aveau adesea oaspeţi dintre celebrităţile cultural-artistice ale vremii, între care cel mai drag era jucăuşul şi înţelegătorul Picasso. Despre acesta, recent, Antony a scris o carte înduioşătoare, "The Boy Who Bit Picasso" ("Băiatul care l-a muşcat pe Picasso"). După naşterea copilului, Lee Miller nu a mai fost atrasă de fotografie şi, în ultimii ani ai vieţii, şi-a găsit vocaţia de inspirată bucătăreasă. S-a stins în 1977, lăsând o fabuloasă moştenire iconografică, redescoperită în podul casei şi valorificată abia în ultimele decenii.

Antony Penrose a refăcut parte din traseul parcurs de mama sa în 1946. La Sinaia a căutat, cu obstinaţie, locul cimitirului aviatorilor şi soldaţilor americani morţi în timpul raidurilor de deasupra câmpurilor petrolifere, păstrat în mai multe cadre ale mamei sale. Nu l-a putut găsi pentru că, se pare, rămăşiţele au fost exhumate şi mutate. A putut, în schimb, vizita cimitirul militar britanic de la Tâncăbeşti, din preajma Bucureştilor. La Castelul Peleş a căutat unghiurile din care Lee a luat imaginile cu Regina Elena, aşezată într-unul dintre balcoanele de deasupra holului de onoare, lângă scara în spirală, abundent sculptată, sau locul unde i-a pozat suveranul, în Galeria Armelor, având la picioare un frumos câine-lup.

Cele două prelegeri, însoţite de imagini elocvente, au fost susţinute la Muzeul de Artă Braşov şi la Universitatea Naţională de Arte. La cea dintâi instituţie subiectul a fost "Lee Miller şi Roland Penrose la Farley Farm", iar la a doua "Grenade de mână ca nişte clipsuri Cartier". Au fost, în acest fel, abordate două aspecte ale bogatei şi aventuroasei vieţi a mamei sale: tensiunea şi dramatismul vieţii soldăţeşti confruntată cu liniştea binemeritată a căminului dintr-o zonă rurală. Ambele au atras un însemnat public universitar şi s-au bucurat de mare succes. După expunere, studenţii i-au pus multe întrebări conferenţiarului şi s-au întreţinut cu el în chip cordial, interesându-se când vor putea vizita plănuita expoziţie Lee Miller în România.

Astfel, opera unei mari artiste fotografe din secolul XX îşi dovedeşte perenitetea prin suscitarea interesului tinerei generaţii din veacul XXI

• Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" şi apoi la Institutul de Arte Plastice "N.Grigorescu", secţia Istoria şi Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, apoi la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti (1994-1995). S-a dedicat cercetării şi, din 1995 până în prezent, este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie "N. Iorga". Doctor în ştiinţe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte şi la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, unde susţine cursuri de istoria fotografiei şi a filmului, istoria artei şi a costumului. Este critic şi istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic şi organizator de expoziţii. A publicat 12 cărţi şi a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru critică (2002) şi Premiile "Simion Mehedinţi" (2003), "Nicolae Bălcescu" (2008) şi "I.C. Filitti" (2009) ale Fundaţiei Culturale "Magazin Istoric". Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).