Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu (III). Execuţia/ de Petre Ţurlea

Urmărirea lor limpezeşte aportul fiecăruia în drumul României; fixează mai bine meritele şi răspunderile; le defineşte celor doi caracterul. Aşadar, volumul era necesar. Are la bază exploatarea foarte multor fonduri arhivistice, de la Arhiva Istorică Centrală la arhiva SRI, aducând, datorită acestui lucru, nota de obiectivitate cerută unei lucrări cu adevărat ştiinţifice. Volumul este însoţit de foarte multe note, fiecare concluzie fiind, astfel, argumentată arhivistic. Fragmentele pe care le publicăm în avanpremieră reprezintă partea finală a volumului, intitulată "Recunoştinţa" regală. Datorita spaţiului limitat şi dificultăţii lecturii online, nu includem şi notele corespunzătoare; ele vor fi găsite în volum.

Execuţia

Acuzaţiile aduse lui Ion Antonescu nu aveau o bază reală; acesta nu a fost trădătorul României, ci salvatorul ei. Iar războiul împotriva URSS a fost o necesitate istorică.

În ziua sentinţei, 17 mai 1946, Ion Antonescu a dat o procură celor doi avocaţi ai săi: "Împuternicesc pe d-nii avocaţi Bălăceanu şi Titus Stoica, separat sau împreună să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cererea de graţiere în numele meu. I. Antonescu (...)" (Partea din dreapta a documentului este deteriorată; probabil, era adăugat "mareşal", "fost Conducător al Statului")

Procura este scrisă de mână şi are, în stânga jos, autentificarea avocatului: "Certific semnătura. Bălăceanu, avocat". Sublinierea făcută în text chiar de către autorul procurii indică două lucruri: 1. Mareşalul era convins că recursul va fi respins. 2. Mareşalul a făcut cerere de graţiere către Rege, procura având aceeaşi greutate juridică.

Secţia a Il-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe 27 mai 1946, a respins recursul înaintat de cei condamnaţi prin sentinţa din 17 mai; la fel a procedat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunile Reunite, 1a 31 mai 1946. Sentinţa a rămas definitivă. Toţi condamnaţii au făcut cerere de graţiere către Rege. Pentru unii condamnaţi au făcut astfel de cereri şi membri ai familiilor. Fostul guvernator al Transnistriei, Gh. Alexianu, introducea ideea că a fost un proces politic cerut din afară, de aceea, afirma: "Sunt gata să

primesc pedeapsa capitală dacă interesele Ţării mele o cer, lăsând Istoriei sarcina de a mă reabilita." Dar voia "pentru prestigiul numelui de român şi pentru onoarea familiei mele să dovedesc că administraţia Transnistriei nu a desfăşurat o activitate nefastă şi nemiloasă, ci din contră, ea a căutat să aline cât mai mult rănile acestei provincii sovietice ce a avut atât de mult de suferit de pe urma lupte lor crunte ce au avut loc pe teritoriul ei."

Formula finală era de resemnare demnă, dar şi de patriotism: "Îmi îndrept

gândul meu depe urmă spre Cel Atotputernic, rugându-L să ocrotească REGELE şi ŢARA mea, să le aducă liniştea şi pacea mult dorită şi totdeodată să ia în paza SA copiii mei nevinovaţi."

Generalul Constantin Pantazi avea o cerere scurtă, militărească, de comutare a pedepsei cu moartea. La fel, Radu Lecca. Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, înainta o primă cerere imediat după sentinţa din 17 mai, cu o motivaţie largă: "Am îndeplinit numai obligaţiunile mele profesionale, în respectul legilor Statului, şi nu am fost investit cu funcţiuni de răspundere ministerială; n-am avut rol determinant în conducerea Statului şi nici nu am dispus sau săvârşit acte de război potrivnice legilor internaţionale sau umanitare. De aceea, un slujitor al Ţării - timp de 24 ani de serviciu, care nu şi-a părăsit o clipă datoria de a apăra Tronul, Neamul şi instituţiile fundamentale ale Sta tului, roagă pe Majestatea Voastră să binevoiască a examina cu generoasă înţelegere răspunderile ce-mi sunt puse în sarcină şi grava pedeapsă ce mi s-a aplicat şi a-mi da clemenţa Sa, dispunând graţierea mea."

Pe 29 mai, revine cu o nouă cerere, patetică: "Majestate, Sub apăsarea de groază a condamnării la moarte, închis între ziduri în preajma locului de execuţie, întreaga mea fire se zbuciumă consternată şi conştiinţa sa întreabă, din adâncurile ei, unde sălăşuieşte, şi cum poate fi aflat, în activităţile şi judecăţile omeneşti atât de relative, adevărul pur, care să dezvăluie Majestăţii Voastre şi Ţării întregi că sunt un nevinovat, iar toată activitatea mea de şef al Serviciului de Informaţii Român, n-a avut altă ţintă, în conştiinţa mea, decât aceea de a fi permanent în slujba Ţării şi a Tronului."

Credea că este vorba, în primul rând, de "Adevărul istoric al vieţii noastre politice şi sociale, care nu trebuie să fie întinat în niciun fel, ori degradat,

de pana istoricilor viitorului, atunci când va fi pus în legătură cu funcţionarea Serviciului de Informaţii Român şi a şefului său, pe tot timpul războiului trecut, în care am fost svârliţi, fără voia noastră, de tendinţele germane de expansiune şi cotropire."

Simplu, fără argumentaţie, cerea graţierea generalul Constantin Z. Vasiliu, fost inspector general al Jandarmeriei şi Ministru subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Interne, pe 17 şi 29 mai 1946.Cererea lui Mihai Antonescu, scrisă la maşină, este semnată, în numele acestuia, de către avocatul său, deşi la dosar nu se păstrează o procură în acest sens.

Din partea lui Ion Antonescu există o cerere scurtă de graţiere, încheiată cu formula: "Sunt, Majestate, acelaşi soldat credincios al Patriei şi al Majestăţii Voastre." Documentul este scris la maşină şi nesemnat. În baza procurii primite pe 17 mai 1946, înainta o cerere de graţiere a lui Ion Antonescu, avocatul G. Paraschivescu-Bălăceanu.

Pentru Mareşal, mai există o cerere de graţiere: "Subsemnata, Liţa colonel Baranga, în vârstă de 88 de ani, implor cu lacrimile în ochi mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu. Cu nădejde nestrămutată în neţărmurita solicitudine a Maiestăţii Voastre şi în înţelegerea nenorocirii abăture asupra mea, Rămân a Majestăţii Voastre preaumilă şi supusă, Liţa col. Baranga."

Imediat după hotărârea finală, a Secţiilor Reunite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din 31 mai 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei, a supus Regelui cererile de graţiere formulate de cei şapte condamnaţi la moarte: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi. Nu sugera Suveranului nicio soluţie, lăsându-i acestuia deplina alegere, dar şi deplina răspundere.

Probabil că Mihai era nehotărât. De aceea, guvernul i-a propus, prin intermediul lui Pătrăşcanu, o soluţie: menţinerea condamnării la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe

Alexianu şi comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă a lui Constantin Pantazi, Radu Lecca, Eugen Cristescu. Motivarea sugestiei guvernului era "necesitatea satisfacerii marilor interese ale Ţării noastre".

Cel care publică documentul, Marcel-Dumitru Ciucă, nu indică sursa. Acelaşi publică şi o listă, semnată de primul-ministru, Petru Groza, nedatată, dar considerată a fi din 31 mai, pe baza căreia s-ar fi întocmit documentul prezentat de Pătrăşcanu Regelui. În dreptul celor care au fost propuşi pentru a nu li se admite cererile de graţiere, Groza a scris "exec"; iar la ceilalţi trei "comutare". Editorul documentului menţionează: "Cuvântul exec. l-am în tregit executare, după forma lui comutare, arătând o acţiune ce urmează să fie înfăptuită." Datarea, în acest fel, a documentului este neconcludentă: "comutare" poate să arate şi o acţiune care urmează, şi una care a avut loc. Aşadar, textul semnat de Petru Groza poate să fie doar constatarea unor fapte petrecute; deci, datat după 1 iunie 1946. Corelate, cele două documente - dintre care unul cu o datare contestabilă, iar celălalt fără a i se indica sursa -

duc la concluzia că nu se poate şti precis gradul de implicare a guvernului. Este sigur, însă, că Regele nu s-a opus executării celor patru: ordinul nr. 53875 din 1 iunie 1946 dat pentru execuţie de către Lucreţiu Pătrăşcanu are formula "Majestatea Sa Regele a respins cererile de graţiere", fără a preciza dacă a făcut-o în scris sau verbal. Este indiscutabil, însă, că, în condiţiile unei aprobări a cererilor de graţiere, execuţia nu ar fi avut loc.

Dintre prezentările aplicării hotărârii Tribunalului Poporului, două au cea mai mare greutate. 1. Procesul-verbal întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov privind aducerea la îndeplinire a Sentinţei nr. 17, din 17 mai 1946, întocmit la 1 iunie 1946, ora 20. 2. Referat asupra execuţiei marilor criminali de război, datat 6 iunie 1946.

Dacă procesul-verbal este strict tehnic, referatul aduce foarte multe amănunte de atmosferă. Toţi condamnaţii au fost vizitaţi de rude. La Mareşal au venit soţia, Maria, şi mama, Liţa Baranga; acesteia din urmă i-a spus: "Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep aş face la fel."

În documentele respective sunt consemnate şi ultimele referiri ale condamnaţilor la Rege. Ion Antonescu a spus: "Regele este un monstru moral, într-o lună îşi va pierde Tronul." Iar Mihai Antonescu: "Consider ca o datorie să exprim convingerea că se săvârşeşte o mare greşeală prin execuţia Mareşalului Antonescu. Rog, dacă este posibil, ca acest lucru să fie comunicat chiar Majestăţii Sale Regelui."

Agentul Siguranţei care a întocmit referatul din 6 iunie, a notat şi o reacţie exterioară închisorii, pe tema atitudinii Regelui: "În casa doamnei Baranga, unul din nepoţii ex-Mareşalului a spus că va ucide pe Suveran - «această canalie încoronată care s-a pus în slujba jidanilor şi comuniştilor». Se observă că întreaga ură a familiei Anto nescu, ca de altfel şi a unei părţi a opiniei publice se îndreaptă împotriva Regelui Mihai şi ingratitudinii regale."

Toţi condamnaţii au fost împărtăşiţi de către preotul Totolici Teodor, confesorul închisorii, între orele 17,30-17,45. De la ora 17,45 au fost escortaţi spre locul execuţiei, care a avut loc la ora 18. A fost nevoie de mai multe focuri repetate, pentru ca cei condamnaţi să moară. Apoi, cadavrele au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa; soarta urnelor funerare nu se cunoaşte.

Un martor ocular al execuţiei a alcătuit şi el o relatare amănunţită, pe care a dat-o liderilor PNŢ şi PNL, iar aceştia au transmis-o tuturor organizaţiilor lor din judeţe, "cu scopul de a determina opinia publică contra guvernului" - cum se preciza într-un raport din 11 iulie 1946 al Inspectoratului General al Jandarmeriei către Ministerul Afacerilor Interne.

Documentul aduce câteva amănunte în plus. Ion Antonescu a spus preotului: "Sacrificiul şi moartea mea sunt sigur că deschid mai bine ochii Poporului Român (text ilizibil) în care a fost prăbuşit şi din care eu am vrut să-1 scap, ducând lupta împotriva bolşevismului şi că va fi un îndemn şi mai mare de luptă pentru el. Sunt fericit să mor pentru cauza Ţării mele, pentru care am luptat cu toată înverşunarea. Sunt convins că această moarte va servi mult Poporului Român."

Autorul relata emoţionat: "La orele 6, Mareşalul, urmat de dl. M. Antonescu, păşeşte cu capul sus şi în pas militar, într-o ţinută de măreţie de nedescris, spre locul execuţiei, trei sute de metri până în Valea Piersicilor. Urmează ceilalţi doi, de asemenea într-o atitudine superbă. Mareşalul poartă un mare tricolor pe piept. În momentul când se comandă foc, Mareşalul îşi scoate pălăria şi ridică în sus mâna stângă strigând: «Trăiască România!» Execuţia a fost făcută de un detaşament de gardieni publici, elemente comuniste îmbrăcate în uniforme de gardieni, printre care mai mulţi evrei. Asistenţa: Avram Bunaciu, evreu, secretar în Ministerul de Interne (…), pune de mai multe ori la punct pe procuror. De la Preşedinţie (a Consiliului de Miniştri): un comisar şi procurorul Udrea din S(erviciul) S(pecial), doi

delegaţi ai Partidului Comunist şi doi ruşi de la Comisia (Aliată) de Control, patru delegaţi de la Ministerul Informaţiilor (cinematografişti). În timpul pregătirilor, s-au prezentat în Jilava reprezentanţii presei americane şi engleze. Au fost împiedicaţi să intre de către Avram Bunaciu, deşi unul dintre ei avea autorizaţie semnată de primul procuror. Au urmat telefoane la Ministerul de Justiţie, dar nu a fost nimeni de găsit. (…) În momentul când au început rafalele, adevăraţii ostaşi care erau de gardă la închisoare şi la poligonul de tragere pe o mare rază şi-au scos şepcile de pe cap cu mâna stângă, iar cu dreapta îşi făceau cruce. La toţi le curgeau lacrimile din ochi. Toţi condamnaţii au murit ca eroi legendari."

Un Comunicat al guvernului privind execuţia a fost citit la Radio Bucureşti. o notă a SSI consemnează că vestea a produs "o mare indignare, unii mergând până acolo încât nu vor să creadă că M.S. Regele ar fi putut semna executarea (...), fiindcă în Constituţia noastră nu se prevede pedeapsa cu moartea."

Aceeaşi reacţia a opiniei publice o constată şi generalul american C.V. R. Schuyler: "Toate elementele societăţii bucureştene par consternate de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca Regele să comute toate sentinţele în ultima clipă. S-au exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părţile, dar, în situaţia dată, el a considerat că recomandarea guvernului reprezenta în întregime atitudinea Rusiei sovietice şi, prin urmare, nu a avut de ales şi s-a conformat. În general. Poporul consideră că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneştilor, în afara faptului că au pierdut războiul."

• Din volumul cu acelaşi titlu, in curs de apariţie la Editura Semne