Copia desacralizează originalul/ de Alex. Ştefănescu

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Mă gândesc la situaţia în care o operă literară are mare succes şi determină apariţia a numeroşi imitatori. Invazia de texte asemănătoare produce până la urmă în rândurile publicului o senzaţie de saturaţie şi un fenomen de respingere. Epigonii eminescieni de la 1900 au dat lovitura de graţie sensibilităţii romantice. Barbiştii din generaţia lui Nichita Stănescu - şi Nichita Stănescu însuşi, prin unele din poeziile sale de început - au compromis "ermetismul". Rapsozii "situaţiei planetare" au făcut să ni se pară că sună fals pledoariile patetice şi neologistice ale lui Adrian Păunescu. Repetarea unui semnal - este o lege a activităţii psihice - duce la inhibarea centrului care îl receptează.

Dar nu trebuie să avem în vedere doar această saţietate. Apariţia unui duplicat îşi exercită şi altfel efectul negativ: distruge misterul creaţiei, producând publicului impresia că oricând se poate crea o operă ca aceea care l-a impresionat întâi. Unicatul - mărturisesc că nu ştiu din ce cauză - se înconjoară întotdeauna de un fel de aureolă a creaţiei demiurgice. Dar prezenţa unei copii desacralizează şi originalul, şi copia, aruncându-le pe amândouă în regimul parodiei.

- Poate pentru că face vizibil mecanismul de funcţionare şi actul artistic devine previzibil; omul râde de fiecare dată când cunoaşte dinainte "sfârşitul".

- Poate. Sigur este, în orice caz, că multiplicarea unei opere literare cu concursul zelos al imitatorilor - deşi pare o formă sau o certificare a succesului - contravine intenţiei autorului de a înfrunta prin creaţia sa timpul.

- Nu este chiar atât de sigur. În multe cazuri, afirmaţia ta se verifică; dar există şi situaţii care te contrazic. Când ai amintit de posteminescienii minori ai folosit, nu întâmplător, pentru a defini obiectul acţiunii lor de compromitere, expresia "sensibilitatea romantică" şi nu ai riscat să susţii că s-a compromis în vreun fel poezia lui Mihai Eminescu. Şi nici nu s-a compromis. Poate că în momentul respectiv devenise ea însăşi mai puţin interesantă pentru cititori, dar la scurt timp după dispariţia în neantul uitării a prozeliţilor marelui poet, creaţia sa a reintrat în centrul atenţiei, ca o fertilă sursă de iradiere spirituală. Imitatorii n-au reuşit decât să-i intensifice strălucirea, aşa cum stropii de apă aruncaţi într-un foc puternic produc, în mod neaşteptat, o inteţire viforoasă a vâlvătăilor. Epigonismul constituie un bun mediu de propagare (şi de amplificare) a creaţiei. Una este să sufli într-o trompetă şi alta - să fii urmat imediat de o sută de trompetişti.

Dar, cum spuneam, nu se poate stabili o regulă. Foarte multe alte cauze ridică sau coboară într-un mod greu de înţeles o operă literară, astfel încât uneori mi-o închipui ca pe un avion de hârtie purtat capricios de vânt.

- Şi totuşi, dincolo de orice teorie, acest avion străbate uneori veacurile. Sunt, în istorie, atâtea exemple de cetăţi transformate în praf şi pulbere, de imperii care păreau eterne şi din care n-a mai rămas decât amintirea, de descoperiri ştiinţifice cândva grandioase, iar azi privite cu amuzament până şi de copiii din primii ani de şcoală. Marile creaţii literare, în schimb, traduse sau repovestite, adnotate sau însoţite de ample studii, autentificate sau supuse tuturor contestaţiilor, ajung mereu la noi şi, probabil, vor ajunge şi la generaţiile următoare, cu o frumuseţe mereu renăscută.

- Literatura, deşi nu este eternă, aşa cum îţi place să crezi, este, într-adevăr, uimitor de rezistentă în comparaţie cu alte expresii ale existenţei. Fiecare text mi-l închipui ca pe un mecanism cu arc: autorul întoarce arcul (mai mult sau mai puţin, după puterile sale) şi îl lasă apoi să se destindă pentru a pune în mişcare, subtil, angrenajele emoţiei estetice. Tic-tac-ul se aude vreme îndelungată, astfel încât de la un moment dat suntem tentaţi să credem că nu se va mai opri nicicând; că s-a realizat un perpetuum mobile. Dar se poate, oare, realiza un perpetuum mobile?

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com