Executat acum 1.100 de ani şi totuşi viu/ de Simona-Grazia Dima

Un arabist român povestea că s-a dus la o mare librărie din Bagdad şi a întrebat: "Aveţi ceva de al-Hallaj?" La care, vânzătorul l-a privit ca prin sticlă. Crezând că nu a fost înţeles, a mai întrebă o dată - acelaşi efect. Mai făcu o încercare. Nimic, decât aceleaşi priviri goale.

Jignit şi nemulţumit că nu poate închega un dialog omenesc, se retrase printre rafturi, cu ochii la cărţile din magazin, ca să-şi vină în fire, apoi plecă. Afară, în aerul rece, se simţi mai bine. Deodată, cineva îl apucă de braţ. Întoarse capul. Lângă el, vânzătorul de adineauri, care-i şopti cu reproş: "Ce-i cu tine? Tocmai la Bagdad întrebi de al-Hallaj?" Uimit, românul răspunse: "Bine, dar au trecut 1.100 de ani de când l-aţi executat. Nici acum nu se vinde în librării?" Stupefiat, la rându-i, vânzătorul nu se putu stăpâni: "Eşti nebun? Sau poate nu eşti arab? Doar numele ăsta dacă-l rosteşti, faci închisoare, nu ştii?"

Arabistul înţelese că în magazin erau microfoane şi se crezu pe altă lume, revolută. În cele din urmă, îşi făcu rost de poemele lui al-Hallaj, care circulau doar scrise de mână, pe furiş, în rândul elitelor de elite din Bagdad. Cu chiu cu vai, izbuti să le treacă prin vamă. Iar foile scrise de mână deveniră, în traducerea unei tinere universitare de la Facultatea de Limbă Arabă din Bucureşti, o carte: Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice), cuvânt-înainte de George Grigore, traducere şi studiu introductiv de Georgiana Nicoarea, Bucureşti, Editura Herald, 2008.

Cine a fost al-Hallaj? Un mare mistic, un cărturar de seamă, un inegalabil poet persan, născut la Fars, pe la 858, consacrat vieţii spirituale încă din adolescenţă, iniţiat în sufism (o confrerie mistică închisă) cu familie şi maeştri de seamă, dar şi cu numeroşi discipoli. Musulman sunnit de o fidelitate fără cusur, nu a pus la îndoială nicio iotă din Cartea Sfântă. Nu a vrut decât să-şi ducă fervoarea până la cele din urmă hotare, dincolo de litera scrisă ori de simplul ritualism: "întoarce-te la Dumnezeu căci la capăt/ de vei ajunge, numai El există/ căci El este mereu cu oamenii ce i-a creat".

A făcut, după tipic, pelerinaje la Mecca, chiar trei la număr, a străbătut toată Asia, până în India şi China, convertind spontan, prin predicile sale, nenumăraţi oameni la islamism. După cel de-al treilea pelerinaj s-a radicalizat. Îndelungile meditaţii şi extazuri îi descoperiseră ceva important. Îşi lepădă veşmântul de sufit şi, îmbrăcând unul specific călugărilor creştini rătăcitori, se amestecă în popor. Începu să predice peste tot, fără a se mai feri de nimeni, pe deplin conştient de riscuri, adevărul. Tot mai asiduu, oricui voia să-l asculte, de la credincioşii din moschei până la simplii trecători.

Ce înţelegea prin adevăr? Îndemnul imperios de a-l căuta în inimă pe Dumnezeu, prezent ca o licărire în străfundul ei. Urmând o săgeată mistică prin care se putea ieşi din lumea celor văzute şi realiza uniunea mistică totală - moment în care oricine îşi putea da seama, prin forţele proprii, că nu este separat de divin, ci parte activă, dinamică, din acesta. Până-ntr-atât încât adevărul fiinţei sale se vădeşte a nu-i mai aparţine lui, simplul muritor, ci Lui, Iubitului (cum îl numea pe Dumnezeu în poeme), acel sâmbure totuna cu sursa vieţii.

Pentru ca omul să-l vadă pe Dumnezeu, el trebuie să fie mort pentru lume: "calea Adevărului este un adevăr pentru cel Adevărat/ dar să-i zugrăveşti înţelesul este o încercare/ am mers pe calea existenţei pierzându-mi existenţa". Atunci, în transele în care Absolutul i se descoperea, poetul spunea: "Eu sunt El". Vorbea cel mai umil dintre oameni, care nu mai avea o individualitate proprie. Totuşi, cuvintele îi fură luate drept o amarnică blasfemie. Intuise în creştinism un sens superior, prin posibilitatea întrupării, neadmisă, nici aceea, în lumea sa. Afirmă în versuri: "nu le-am spus oare prietenilor/ că am pornit pe mare, iar corabia s-a spart/ sub semnul crucii vreau să mor/ nu vreau nici Mekka, nici Medina"(M. 55).

Cu libertatea sa de gândire (care, în esenţă, aparţinea lui Dumnezeu), îi deranja pe mulţi din establishment. Fu arestat, întemniţat şi, doar fiindcă opt ani de zile se află la putere un vizir luminat, execuţia fu amânată până în anul 922, îndată după instalarea, în loc, a unui aprig oponent al său. Cel ce avea o vastă operă teoretică, precum şi una poetică, a fost torturat şi executat în chip barbar, în multiple trepte, încheiate prin arderea lui, împreună cu volumele sale.

Cenuşa i-a fost aruncată în fluviul Tigru, iar cărţile confiscate de peste tot, în timp ce librarilor li s-a interzis să le vândă. Totuşi, prietenii, discipolii, publicul receptiv îi sorbiră cuvintele, până şi pe cele din urmă, de pe eşafod, şi le şoptiră mai departe, şoapte care nu conteniră veacuri de-a rândul. Deveniră pietre scumpe încrustate în canavaua altor opere - ale unor gânditori ce au urmat.

Un mare orientalist francez, Louis Massignon, îl făcu cunoscut, târziu, în secolul 20, în Europa. Avusese răbdare să culeagă toate aceste fărâme din cărţile altora şi să le adune la un loc. La fel s-a întâmplat şi cu lirica sa. Obiceiul arab de a transmite oral poezia (socotită un mijloc superior de cunoaştere) se substitui justiţiei divine. Să ne gândim, acum, după ce am cucerit atâtea drepturi, la al-Hallaj şi la puterea cuvântului de a dăinui, spre a răscoli conştiinţele. Să ne gândim la el ca la fratele nostru, care ne salută peste veacuri: "astfel vorbesc cei ce în El se însingurează/ ce deţin cunoaşterea în inima lor/ iar aceasta este fiinţa fiinţei celor ce Îl iubesc/ sunt un singur neam, al tovarăşilor şi prietenilor mei" (M. Q 8).