Bucurii fără mari ambiţii/ de Ovidiu Pecican

Nu lipsesc nici saloanele naţionale, dar adevărul este că alianţele între artiştii din două judeţe reprezintă o verigă intermediară care merită înviorată, neputând fi înlocuită de nimic altceva; poate doar completată de expoziţiile cu trei, patru, cinci ş. a.m.d. unităţi administrative implicate, nu neapărat din aceeaşi provincie istorică. Din acest punct de vedere ar fi de aşteptat mai multă imaginaţie organizatorică de la toate filialele UAP, iar stimularea ei poate surveni nu doar dinspre autorităţi, muzee şi colecţionari, ci şi dinspre publicul rafinat al plasticii.

La Bistriţa, vernisajul i-a întrunit în faţa microfonului pe artistul Marcel Lupşe, pe directorul Bibliotecii Judeţene Bistriţa, Mircea Oliv, pe curatorul expoziţiei, oaspetele Valter Paraschivescu, preşedinte al UAP Ploieşti şi pe Alice Neculea, director adjunct al Muzeului de Artă Ploieşti. Găzduită de galeria de Su Gălete - spaţiu medieval consacrat artistic, în chiar scuarul central al oraşului -, etalarea talentelor prahovene a însumat lucrări de pictură, grafică, artă decorativă şi sculptură. Nu mai puţin de 68 de artişti şi-au propus manierele de interpretare a lumii cu mijloacele propriei muze, creând un pod simbolic a cărui consecinţă imediată va fi deplasarea, în martie, a bistriţenilor la Ploieşti.

Întâmplare sau rezultat al unei emulaţii zonale, lucrările nu părăsesc figurativul. Nimeni nu pare interesat să se avânte în teritoriul expresionismului abstract, al experimentului pur sau al unor abordări mai neconvenţionale. Aceasta nu spune nimic despre calitatea lucrărilor, dar este o circumstanţă grăitoare pentru tipul de sensibilitate artistică şi de raportare la lume a artiştilor din Prahova. Cu ei rămânem în zona unui anume previzibil, a tihnei - nu neapărat comodităţii - burgheze, într-o exploatare a agreabilului şi chiar într-o cultivare a decorativului. Peisajele abundă, deşi nu lipsesc nici naturile moarte. Nu vezi aproape niciun portret (excepţii: femeia mov-albastră a Ritei Bădulescu, gravorul yoghin al lui Adrian Nicolae sau capul sculptat al Lucreţiei Milea). Un aer de ilustraţie de carte pentru copii planează asupra lucrărilor Anei Oprişorean şi Tiberiu Adet ori Valeriu Scărlătescu. Anticariatul lui Valter Paraschivescu şi Catedrala de Veniamin Caminschi atrag şi intrigă, deopotrivă, prin atmosfera onirică pe care o degajă. Altminteri, numeroase interpretări personalizate ale ambianţei, cu mijloacele profesionismului, dar nu neapărat şi ale saltului într-o creativitate care oferă interpretări mai puţin docile ale realităţii.

S-ar spune, văzând majoritatea lucrărilor ploieştenilor, că arta multora dintre ei corespunde mai degrabă mobilului de a îmbia publicul să cumpere decât aceluia de a înainta, ei înşişi, în defrişarea unor configuraţii interioare care să îi contureze mai pregnant ca artişti. Altminteri, contemplarea exponatelor oferă confort şi bună dispoziţie, atmosferă minunată pentru ambientarea altor evenimente artistice. E suficient?

OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licenţă în istorie-filosofie şi un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) şi cercetător ştiinţific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universităţii clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice şi este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu şi maimuţa mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie şi critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Haşdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) şi al mai multor culegeri de studii de istorie şi europenistică.