Sculptorul nebun sau sfârşitul cuvintelor

În catalogul expoziţional de la Paris, Maria Pötzl-Malikova îl califică sec: "Printre sculpturile cele mai impresionante ale sfârşitului de secol XVIII figurează fără îndoială operele lui Messerschmidt, cunoscute sub numele de studii sau «capete de caracter». E vorba despre o colecţie de busturi din metal sau din alabastru la care expresia este marcantă, dificil de interpretat şi exersează asupra spectatorului o fascinaţie din vraja căreia se poate cu greu sustrage. Aceste capete imită şi, deopotrivă, interpelează, neîngăduindu-ne o clipă să ghicim adevărata intenţie a artistului."

Viaţa lui Messerschmidt e înconjurată de enigme şi de nebunie. S-a născut în 1736, într-o familie de artizani. Studiază sculptura la Munchen, în atelierul unui unchi, slujbaş al curţii bavareze. La 16 ani se înscrie la Academia de Belle-Arte din Viena, unde învaţă rapid tehnicile de lucru în lemn, piatră şi metal. După absolvire, e angajat la Arsenalul Imperial, unde e însărcinat să decoreze tunuri şi să toarne busturile membrilor familiei imperiale. În timpul anilor fericiţi, după perioada rococo, opera sa se îndreaptă către un naturalism pur, al asemănării, fără concesie, cu realitatea. Treptat, însă, destinul i se întunecă. Profesor adjunct la Academia din Viena, încă din 1769, Messerschmidt este respins de la titularizare în 1774 şi iese din graţiile împărătesei. Motivele? "Tulburări de comportament", "imaginaţie morbidă", "pierderea temporară a raţiunii". Profund rănit, sculptorul se retrage la Presburg (actuala Bratislva), unde îşi duce traiul vânzând medalioane şi sculpturi mici. Anevoie, reuşeşte să-şi cumpere o casă pe malul Dunării, unde va avea, până la sfârşitul vieţii, în 1783, doar doi apropiaţi: un ucenic şi un valet.

Adevărata sa operă, cea care face obiectul principal al actualei expoziţii de la Luvru, se stivuieşte însă în adâncul atelierului. Aici adună, fără osteneală, cu o frenezie ciudată, "capetele de caracter", busturile neliniştii. A dorit să atingă o cifră mistică, 100, dar nu a ajuns decât la 69. Expuse, în grup, la un spital din Viena, spre delectarea curioşilor, ele vor ajunge, după moartea artistului, să fie risipite. La începutul secolului XX, în plin avânt al modernităţii, aceste capete fără echivalent în lume, privite până atunci ca nişte bizarerii de iarmaroc, încep să fie preţuite de artiştii Secession şi de medicii psihiatri şi prind să fie integrate unor colecţii prestigioase.

"Persecutat de spirite", asaltat de demonii interiori, Messerschmidt stătea, se pare, în faţa oglinzii şi se tortura, se înţepa sau se pişca până la sânge, ca să obţină în reflecţie imagini ale chinului şi ale durerii, pe care apoi le traducea în aliaje de plumb şi cositor sau în marmură şi alabastru. Feţele sunt crispate şi, în mod ciudat au, uneori, un căluş în gură. Predicând castitatea şi practicând devoţiunea faţă de cauze morale înalte, artistul încerca alteori să-şi scoată durerea (de data asta reală, cauzată de boală) din pântece într-un mod magic, capturând-o în imagini exterioare. Nu a reuşit să se elibereze până la moarte, dar şi-a făcut chinul nemuritor.