Între viaţă şi cărţi/ de Antonio Patraş
Autor:
Marinela Turlan
16.03.2011
Am citit întotdeauna cu viu interes paginile de jurnal şi
corespondenţă, însemnările "intime" ale scriitorilor, curios să văd
cum prinde contur în oglinda operei, ca ipostaziere ideală a
spiritului creator, personalitatea psiho-morală a omului concret,
ancorat în istorie şi într-un univers bine determinat de valori
specifice. Recunosc, mă atrage îndeosebi latura anecotică a
biografiilor mai mult sau mai puţin celebre, cu acele amănunte
savuroase de viaţă trăită care, chiar dacă sunt doar rodul
imaginaţiei, surprind din câteva linii esenţialul, comportamentul
tipic, gestul definitoriu.
Ca atare, atenţia acordată unor astfel de lucruri, aparent
triviale, nu mi se pare neapărat compromiţătoare, câtă vreme
dorinţa de a cunoaşte omul din spatele textului nu se rezumă la
preocuparea frivolă pentru cancan şi bârfa măruntă.
În orice caz, pe lângă satisfacţia legitimei (până la un punct)
curiozităţi, lectura documentelor cu caracter biografic ajută la o
înţelegere infinit mai nuanţată a literaturii înseşi. Nu poţi
admira frumuseţea perlei, spunea un intelectual trecut prin
închisorile comuniste, fără să ţii cont de suferinţa scoicii ce a
lăcrimat-o. Numai că, din păcate, suferinţa nu se decantează decât
rareori într-o formă perfectă.
De aceea, m-au fascinat mereu scriitorii pe jumătate rataţi, dar de
o mare frumuseţe morală, în a căror neîmplinire asumată mi-a plăcut
să întrezăresc un semn de nobleţe şi de superioară detaşare. În
plus, odată cu trecerea anilor am ajuns la convingerea că mai
importantă decât literatura în sine e calea care duce spre (şi
dincolo de) ea - convingere periculoasă, menită a cauza grave
prejudicii unui critic obligat să emită judecăţi estetice, de
valoare. Nu însă şi unui moralist de ocazie, cum îmi place
câteodată să mă consider, dând dovadă de foarte puţină
înţelepciune.
Taman din această postură, favorabilă consideraţiilor cu
schepsis etic (şi nu numai), se cuvine să formulez în cele ce
urmează câteva opinii neconvenţionale în maniera unui exerciţiu de
admiraţie despre volumul Minunea timpului trăit (Humanitas,
2010), al treilea din seria tulburătorului epistolar al familiei
Pillat, după Biruinţa unei iubiri (corespondenţa dintre Dinu
şi Nelli Pillat) şi Sufletul nu cunoaşte distanţele
(culegere dedicată integral Piei Pillat).
Noul op adună la un loc epistolele Monicăi şi ale Ştefanei
(Lily) Velisar-Teodoreanu către Pia Pillat, pe care prefaţatorul
ediţiei, Horia Roman Patapievici, o consideră fără ezitări drept
"una dintre cele mai frumoase voci din literatura română". Bine
bine, dar ce a scris propriu-zis Pia ca să merite asemenea,
tuşantă, apreciere? Din scurta notiţă biografică ce escortează
corpusul de scrisori aflăm că, în ciuda talentului său precoce,
fiica poetului de la Florica a semnat doar nişte texte răzleţe, o
sumă de povestiri şi poeme nu mai mult decât onorabile, plus două
romane cu caracter autobiografic apărute la intervale mari de timp
(primul, Zilnic începe viaţa, datează din 1937-1938, iar
celălalt, The Flight of Andrei Cosmin, vede lumina în 1972,
în exil, fiind publicat sub pseudonim).
Evident, prea puţin pentru a vorbi de o carieră de scriitor în
adevăratul sens al cuvântului. Dar vocea acestei femei admirabile
se va face auzită în toată splendoarea dincolo de spaţiul mort al
literei tipărite, în lumina vieţii care se vieţuieşte, acolo unde
frumuseţea morală şi dragostea de aproapele ridiculizează egoismul
meschin al condeierului dornic de afirmare.
Din fotografii ne priveşte ghiduş o făptură mărunţică, argint
viu, cu ochii ca două mărgele negre şi nasul în vânt. Vestimentaţia
lejeră, băieţească îi dă un aer rebel, iar chipul ei tineresc,
delicat în mod natural, fără ajustări cosmetice, degajă o
senzualitate subtilă, de femeie deşteaptă, care ştie ce vrea.
Acelaşi firesc, cu un strop de blândă melancolie, îl respiră
făptura Piei şi la bătrâneţe, aşa cum o surprinde aparatul de
fotografiat pretutindeni, la cottage-ul ei din Wales, în
familie, lângă Dinu şi Nelli, lângă Monica şi Nic, ori sus pe
munte, în bătaia aspră a vântului, la Durău. Văzând de ce e în
stare, prietenele o îndemnau întruna la scris, dar ea obişnuia să
spună mereu că i-a plăcut mai mult să trăiască. Şi ce viaţă a avut
această minunată femeie!
Căsătorită devreme (la 18 ani) cu un aviator, Ilie Arapu, Pia
se îndrăgosteşte ulterior de prietenul acestuia, Mihail Fărcăşanu.
Familia nu e de acord cu gestul iresponsabil şi o reneagă un timp,
până când cei doi vor consimţi la jugul matrimonial, intrând din
nou în rândul oamenilor respectabili (se pare că judecătorul cel
mai intransigent al fetei a fost chiar mama sa, Maria
Pillat-Brateş, femeie cu un temperament afin, obişnuită însă a-şi
stăpâni, cu aristocratic orgoliu, firea năvalnică - vezi
observaţiile Monicai Pillat despre pictura bunicii). Ani buni de
acum înainte Pia va trăi în umbra omului drag, bărbat inteligent,
cu multiple talente, cunoscut lider al tineretului liberal şi unul
dintre cei mai influenţi oameni politici din epocă. Ameninţat cu
moartea, Mihail Fărcăşanu găseşte adăpost la Ionel şi Lily
Teodoreanu (naşii de cununie ai lui Dinu şi Nelli), pentru ca mai
apoi să părăsească ţara în nişte împrejurări dramatice, evocate în
romanul de mai târziu al soţiei sale (Pia a avut un rol decisiv în
evadarea aceasta, graţie trecerii de care s-a bucurat pe lângă
agentul secret şi diplomatul britanic Ivo Porter).
În exil, soţii Fărcăşanu au stat la Roma şi Paris, mai apoi la
New York, până când (ironia sorţii!) Mihai se îndrăgosteşte de
Louise, prietena Piei, văduva ambasadorului SUA în România. După
cum ne informează schiţa biografică din capul volumului, nefericita
femeie nu a putut suporta echivocul unui "menaj în trei" şi-şi va
părăsi soţul fără a-i purta pică, păstrând în continuare legătura
cu familia lui. Se recăsătoreşte cu un medic englez, Anthony
Edwards, pe care izbuteşte să-l vindece de melancolii şi depresii
îngrijindu-l cu un devotament de sfântă. Practică diverse meserii
ocazionale, cu un dezinteres total faţă de propria carieră, iar
după moartea celor apropiaţi (părinţii, fratele, soţul) se dedică
acţiunilor caritabile, până când, cu puterile împuţinate,
nemaiputând nici măcar să compună scrisori (singura ei alinare), se
retrage într-un sanatoriu din sudul Angliei, mângâiată doar de
minunea timpului trăit şi de gândul că sufletul nu cunoaşte
distanţele.
Pia şi-a pus talentul în viaţă, nu în cărţi. Aşa se face că,
neavând norocul să o cunoşti, nu-ţi rămâne decât să-i citeşti
corespondenţa care păstrează nealterat palpitul autentic şi viu al
frumuseţii sale morale, fără adaosuri de prisos şi fără
"literatură".
Nu întâmplător, când deschide plicul cu scrisul acela caligrafic,
ordonat "ca un text muzical", Lily Teodoreanu simte emoţia de a fi
intrat în contact cu prezenţa concretă a prietenei sale îndepărtate
("îmi sună şi cântă în inima mea înainte să îl descifrez"). Pentru
că, într-adevăr, şi atunci când tace vocea Piei se aude mereu,
modelând ca un tainic ecou discursul îndrăgostit al celor două
prietene.
Scrisorile Monicăi, tânăra admiratoare a mătuşii din
străinătate, acoperă o perioadă foarte mare de timp (1957-1997),
fapt ce ne oferă prilejul de a urmări etapele devenirii interioare
a unei femei din aceeaşi nobilă plămadă sufletească, însă mai
interiorizată, cu o înclinaţie ceva mai accentuată către reverie şi
speculaţie. Propensiunea artistică, moştenită prin gena paternă, nu
se manifestă la fel de genuin precum în cazul Piei, dar e de la
început mai acaparatoare, trădând ulterioare complicaţii
existenţiale şi o psihologie mai tulbure, frământată de impulsuri
contradictorii. Iată o formidabilă intuiţie transcrisă în ianuarie
1963 (la doar 15 ani!): "Mă gândeam că viaţa este ca un lut pe
care-l modelezi, dându-i o interpretare proprie. Când ştii să
însufleţeşti lucruri de nimic, în aparenţă, şi să le dai o
strălucire, pe care poate n-au avut-o niciodată, găseşti
fericirea".
Aşadar, scopul suprem al vieţii îi apare Monicăi a fi, nici nu se
putea altfel, fericirea, dar la fericire nu are acces decât
creatorul, omul capabil să "însufleţească lucrurile" şi să le dea
strălucire. Mai târziu, sufletul gingaşei copile începe să vibreze
la alte chemări, mai fireşti, care aduc fericirea înapoi la izvor,
în matca de acum previzibilă a destinului feminin, pe traiectoria
fatală a iubirii necondiţionate şi a jertfei de sine. "Cred că cei
mai fericiţi oameni sunt cei care pot iubi cu toată fiinţa lor",
mărturiseşte Monica într-o scrisoare din septembrie 1965, pentru
ca, doi ani mai târziu, imperativul moral să-şi spună deja
cuvântul, în detrimentul egoismului instinctiv ("N-aş vrea să calc
niciodată peste alţii ca să fiu fericită", notează în alt loc,
niţel întristată).
După cum observăm, în chestiunile legate de viaţă Monica se
dovedeşte a fi mult mai cumpănită decât zvăpăiata mătuşă. Nu-şi
înşală bărbatul, nu trăieşte periculos. A moştenit temperamentul
molcom al mamei (fiinţă blajină, cu care nu comunică intelectual),
dar şi, deopotrivă, spiritul de independenţă al Pillaţilor (fapt ce
o determină să-şi accepte mai greu umilitoarea condiţie de femeie).
Căsătoria cu Nic nu celebrează, nici ea, o pasiune răvăşitoare.
Incapabilă să se devoteze bărbatului cu acel fanatism al femeilor
fără personalitate, Monica a fost bucuroasă când a găsit în soţ
camaradul perfect, omul bun ca un frate. Fotografiile ni-i
înfăţişează în posturi elocvente: el, puţin obosit după munca de
peste zi, la răsaduri (e inginer agronom); ea,
matern-înţelegătoare, cu un zâmbet cald luminându-i chipul rotund
şi bun, de moldoveancă înţeleaptă. Imaginea fericirii domestice,
evocată cândva şi de bunicul poet, devine în prezentul epistolar un
fel de contrapunct luminos la nenorocirile care zguduie familia
greu încercată.
După lunga agonie a bunicii, Monica e nevoită să asiste
neputincioasă la cumplita suferinţă a tatălui, doborât în puterea
vârstei de un cancer la cap. Pe lângă sprijinul lui Nic, numai
scrisorile au ajutat-o să treacă peste asemenea dureroase momente.
Dar, observând că mama sa pare mai împăcată decât toţi ceilalţi cu
gândul pierderii soţului, Monica îi scrie Piei, la 4 noiembrie
1976: "mama, stingherită de faptul că noi două ni-l amintim şi îl
simţim pe tata altfel decât ea, a început să-mi mărturisească,
puţin complexată, că pentru ea el trăieşte fizic. Astfel, când îl
visează, îl vede mâncând în bucătărie sau aranjând lucrurile prin
casă sau îmbrăţişând-o. Şi atunci mi-am dat seama că e o greşeală
să ne închipuim că eu şi tu suntem mai evoluate pe o scară a
spiritualităţii şi că, genetic, am poseda talentul unei comunicări
mai profunde". În acest fel, prin iubirea ei de femeie simplă,
Nelli a reuşit să biruie moartea, oferind fiicei o lecţie de
metafizică aplicată şi un exemplu viu de credinţă. Edificată,
Monica va nota în aceeaşi scrisoare ("formidabilă", exclamă cu
dreptate prefaţatorul): "Dacă vrei, te poţi gândi că moartea
reprezintă doar un test al iubirii - şi, dacă nu rezistăm şi nu ne
descătuşăm din lanţurile disperării fizice, nu trecem testul şi
nu-i înţelegem semnificaţia. Cel care moare cu trupul trece cu
sufletul în sufletul celui rămas - el dăinuie astfel în toţi cei
care îl iubesc. Nu este teorie".
De n-ar fi fost zguduită de atâtea dezastre, viaţa Monicăi
s-ar fi derulat uniform, după un program strict, în acord cu
preocupările sale de scriitor şi profesor la Facultatea de Litere a
universităţii bucureştene, de unde s-a pensionat înainte de termen
pentru a pune ordine în arhiva familiei (ca şi Nelli, care şi-a
găsit pacea în activitatea de editare a operei lui Ion Pillat).
Epistolele mărturisesc însă insatisfacţia profundă a creatorului
neîmplinit, ce simte mereu o "vagă melancolie", "dorul după
cealaltă fiinţă, care tace în mine". Drama Monicăi e că nu reuşeşte
să împace deloc viaţa cu scrisul, nici măcar în maniera sugerată de
Pia ("vrei să scrii, ca şi cum mi-ai scrie mie, o carte"), a
dialogului imaginar. Faptul trăit, autentic, nu se lasă prins în
carte pentru că "de câte ori doream să mă apropii de realitate
pentru a pune pe hârtie o imagine, o stare, un gând, pentru a
defini cuprinsul unui ceas, unei anume dimineţi, mă îndepărtam de
viaţă" (1 decembrie 1977). Pe 8 august 1983, în timp ce lucra la un
studiu despre viaţa şi opera tatălui său, îi atrage atenţia Piei:
"Doamne, cât de apropiată e viziunea ta de ceea ce credea el despre
artă! Nu literatura, ci viaţa i se părea cel mai fantastic roman.
De aceea scria, fără să aibă încredere în scrisul lui".
Neîncrederea se transmite, totuşi, mai curând fiicei, care pune
eşecul inevitabil pe seama lipsei de timp (6 aprilie 1980: "Nu voi
fi niciodată o mare scriitoare pentru că nu am timpul să mă dedic
în întregime acestei arte") sau a setei de viaţă (8 septembrie
1986: "Niciodată n-am să fiu în stare să scriu un roman atâta vreme
cât mă las invadată de farmecul fiinţelor"), pentru ca târziu, în
octombrie 1990, să-şi mărturisească înfrângerea definitivă ("mă
îndoiesc tot mai tare de talentul meu de scriitoare.").
Resemnată, Monica pare să fi priceput finalmente că adevărata
vocaţie a femeii rămâne iubirea, trăită fie convulsiv şi dramatic,
aşa cum a înţeles s-o trăiască Pia, fie într-o senină împăcare cu
lumea, aşa cum a trăit-o Lily, "cea mai talentată dintre
Teodoreni". Ei, bătrânei doamne care atinsese cândva şi inima lui
Ibrăileanu, îi aparţine această confesiune (datată 23 noiembrie
1970) capabilă să dea măsura sublimului frumuseţii morale a
sufletului feminin: "când l-am întâlnit pe Ionel, dorinţa şi
planurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea la
Roma, împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viaţă
independentă, să voiajez mult, să scriu. Dar când am simţit că-l
iubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eram
fericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el
(s.n.). Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştri
fără cel mai mic regret şi abia târziu de tot, când erau copiii
mari, am încercat iar să scriu, şi am scris ce am scris tot sub
loviturile grele ale soartei".
După ce a locuit o vreme la Mogoşoaia, într-o dureroasă
singurătate, când n-a mai putut nici să scrie, Lily Teodoreanu s-a
retras la Văratic, de unde a mai trimis vechilor sale prietene o
ultimă carte poştală (care a atras atenţia, nu fără temei, şi lui
Horia-Roman Patapievici). Într-o zi de august din anul 1982,
Ştefana Velisar-Teodoreanu aşternea pe hârtie următoarele gânduri:
"Îţi scriu de pe cerdacul meu, din coasta bisericii, unde mă bucur
de primele ceasuri ale zilei (…). Am avut şi zile de soare, şi
alte, mai multe, de ploi de toate soiurile, şi de cele care rup
malurile şi apoi se căiesc şi strălucesc de-ţi iau ochii şi uiţi
toate. Într-o zi chiar a poposit un nour în incintă, opalin,
mlădios, până la florile cerdacului, care se gudurau, roşii, de
haina lui moale, şi încet, foarte încet au răsărit zidul bisericii,
gemuleţele, prin care zumzăia slab corul, acoperişul, turlele, apoi
s-au risipit…".
De atunci încolo, scriitoarea a refuzat să dea un alt semn de
viaţă şi n-a mai primit pe nimeni în vizită. S-a stins în 1994, 12
ani mai târziu. Nu ştim ce a gândit nobila doamnă în tot acest
timp. Dar, cum Pia ne-a învăţat că sufletul nu cunoaşte distanţele,
putem măcar presupune. Iată o notaţie a Monicăi din 25 decembrie
1985 care i-ar putea aparţine: "Chipurile se şterg, intră în ceaţa
timpului, din ele se ridică altele, dar iubirea rămâne limpede şi
neîntinată; dincolo de figurile curgătoare, întrevăd lumina unei
permanenţe care ne alină sufletele, în această noapte, acum şi
întotdeauna".
Trei femei şi un singur mod de a trăi viaţa. Iubind. Iubind
pur şi simplu.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar
la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala
simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.
Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium
- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o
teorie a personalitatii, 2007.