Între viaţă şi cărţi/ de Antonio Patraş

Autor: Marinela Turlan 16.03.2011

Am citit întotdeauna cu viu interes paginile de jurnal şi corespondenţă, însemnările "intime" ale scriitorilor, curios să văd cum prinde contur în oglinda operei, ca ipostaziere ideală a spiritului creator, personalitatea psiho-morală a omului concret, ancorat în istorie şi într-un univers bine determinat de valori specifice. Recunosc, mă atrage îndeosebi latura anecotică a biografiilor mai mult sau mai puţin celebre, cu acele amănunte savuroase de viaţă trăită care, chiar dacă sunt doar rodul imaginaţiei, surprind din câteva linii esenţialul, comportamentul tipic, gestul definitoriu.
Ca atare, atenţia acordată unor astfel de lucruri, aparent triviale, nu mi se pare neapărat compromiţătoare, câtă vreme dorinţa de a cunoaşte omul din spatele textului nu se rezumă la preocuparea frivolă pentru cancan şi bârfa măruntă.
În orice caz, pe lângă satisfacţia legitimei (până la un punct) curiozităţi, lectura documentelor cu caracter biografic ajută la o înţelegere infinit mai nuanţată a literaturii înseşi. Nu poţi admira frumuseţea perlei, spunea un intelectual trecut prin închisorile comuniste, fără să ţii cont de suferinţa scoicii ce a lăcrimat-o. Numai că, din păcate, suferinţa nu se decantează decât rareori într-o formă perfectă.
De aceea, m-au fascinat mereu scriitorii pe jumătate rataţi, dar de o mare frumuseţe morală, în a căror neîmplinire asumată mi-a plăcut să întrezăresc un semn de nobleţe şi de superioară detaşare. În plus, odată cu trecerea anilor am ajuns la convingerea că mai importantă decât literatura în sine e calea care duce spre (şi dincolo de) ea - convingere periculoasă, menită a cauza grave prejudicii unui critic obligat să emită judecăţi estetice, de valoare. Nu însă şi unui moralist de ocazie, cum îmi place câteodată să mă consider, dând dovadă de foarte puţină înţelepciune.

Taman din această postură, favorabilă consideraţiilor cu schepsis etic (şi nu numai), se cuvine să formulez în cele ce urmează câteva opinii neconvenţionale în maniera unui exerciţiu de admiraţie despre volumul Minunea timpului trăit (Humanitas, 2010), al treilea din seria tulburătorului epistolar al familiei Pillat, după Biruinţa unei iubiri (corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat) şi Sufletul nu cunoaşte distanţele (culegere dedicată integral Piei Pillat).
Noul op adună la un loc epistolele Monicăi şi ale Ştefanei (Lily) Velisar-Teodoreanu către Pia Pillat, pe care prefaţatorul ediţiei, Horia Roman Patapievici, o consideră fără ezitări drept "una dintre cele mai frumoase voci din literatura română". Bine bine, dar ce a scris propriu-zis Pia ca să merite asemenea, tuşantă, apreciere? Din scurta notiţă biografică ce escortează corpusul de scrisori aflăm că, în ciuda talentului său precoce, fiica poetului de la Florica a semnat doar nişte texte răzleţe, o sumă de povestiri şi poeme nu mai mult decât onorabile, plus două romane cu caracter autobiografic apărute la intervale mari de timp (primul, Zilnic începe viaţa, datează din 1937-1938, iar celălalt, The Flight of Andrei Cosmin, vede lumina în 1972, în exil, fiind publicat sub pseudonim).

Evident, prea puţin pentru a vorbi de o carieră de scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Dar vocea acestei femei admirabile se va face auzită în toată splendoarea dincolo de spaţiul mort al literei tipărite, în lumina vieţii care se vieţuieşte, acolo unde frumuseţea morală şi dragostea de aproapele ridiculizează egoismul meschin al condeierului dornic de afirmare.
Din fotografii ne priveşte ghiduş o făptură mărunţică, argint viu, cu ochii ca două mărgele negre şi nasul în vânt. Vestimentaţia lejeră, băieţească îi dă un aer rebel, iar chipul ei tineresc, delicat în mod natural, fără ajustări cosmetice, degajă o senzualitate subtilă, de femeie deşteaptă, care ştie ce vrea. Acelaşi firesc, cu un strop de blândă melancolie, îl respiră făptura Piei şi la bătrâneţe, aşa cum o surprinde aparatul de fotografiat pretutindeni, la cottage-ul ei din Wales, în familie, lângă Dinu şi Nelli, lângă Monica şi Nic, ori sus pe munte, în bătaia aspră a vântului, la Durău. Văzând de ce e în stare, prietenele o îndemnau întruna la scris, dar ea obişnuia să spună mereu că i-a plăcut mai mult să trăiască. Şi ce viaţă a avut această minunată femeie!
Căsătorită devreme (la 18 ani) cu un aviator, Ilie Arapu, Pia se îndrăgosteşte ulterior de prietenul acestuia, Mihail Fărcăşanu. Familia nu e de acord cu gestul iresponsabil şi o reneagă un timp, până când cei doi vor consimţi la jugul matrimonial, intrând din nou în rândul oamenilor respectabili (se pare că judecătorul cel mai intransigent al fetei a fost chiar mama sa, Maria Pillat-Brateş, femeie cu un temperament afin, obişnuită însă a-şi stăpâni, cu aristocratic orgoliu, firea năvalnică - vezi observaţiile Monicai Pillat despre pictura bunicii). Ani buni de acum înainte Pia va trăi în umbra omului drag, bărbat inteligent, cu multiple talente, cunoscut lider al tineretului liberal şi unul dintre cei mai influenţi oameni politici din epocă. Ameninţat cu moartea, Mihail Fărcăşanu găseşte adăpost la Ionel şi Lily Teodoreanu (naşii de cununie ai lui Dinu şi Nelli), pentru ca mai apoi să părăsească ţara în nişte împrejurări dramatice, evocate în romanul de mai târziu al soţiei sale (Pia a avut un rol decisiv în evadarea aceasta, graţie trecerii de care s-a bucurat pe lângă agentul secret şi diplomatul britanic Ivo Porter).
În exil, soţii Fărcăşanu au stat la Roma şi Paris, mai apoi la New York, până când (ironia sorţii!) Mihai se îndrăgosteşte de Louise, prietena Piei, văduva ambasadorului SUA în România. După cum ne informează schiţa biografică din capul volumului, nefericita femeie nu a putut suporta echivocul unui "menaj în trei" şi-şi va părăsi soţul fără a-i purta pică, păstrând în continuare legătura cu familia lui. Se recăsătoreşte cu un medic englez, Anthony Edwards, pe care izbuteşte să-l vindece de melancolii şi depresii îngrijindu-l cu un devotament de sfântă. Practică diverse meserii ocazionale, cu un dezinteres total faţă de propria carieră, iar după moartea celor apropiaţi (părinţii, fratele, soţul) se dedică acţiunilor caritabile, până când, cu puterile împuţinate, nemaiputând nici măcar să compună scrisori (singura ei alinare), se retrage într-un sanatoriu din sudul Angliei, mângâiată doar de minunea timpului trăit şi de gândul că sufletul nu cunoaşte distanţele.
Pia şi-a pus talentul în viaţă, nu în cărţi. Aşa se face că, neavând norocul să o cunoşti, nu-ţi rămâne decât să-i citeşti corespondenţa care păstrează nealterat palpitul autentic şi viu al frumuseţii sale morale, fără adaosuri de prisos şi fără "literatură".

Nu întâmplător, când deschide plicul cu scrisul acela caligrafic, ordonat "ca un text muzical", Lily Teodoreanu simte emoţia de a fi intrat în contact cu prezenţa concretă a prietenei sale îndepărtate ("îmi sună şi cântă în inima mea înainte să îl descifrez"). Pentru că, într-adevăr, şi atunci când tace vocea Piei se aude mereu, modelând ca un tainic ecou discursul îndrăgostit al celor două prietene.
Scrisorile Monicăi, tânăra admiratoare a mătuşii din străinătate, acoperă o perioadă foarte mare de timp (1957-1997), fapt ce ne oferă prilejul de a urmări etapele devenirii interioare a unei femei din aceeaşi nobilă plămadă sufletească, însă mai interiorizată, cu o înclinaţie ceva mai accentuată către reverie şi speculaţie. Propensiunea artistică, moştenită prin gena paternă, nu se manifestă la fel de genuin precum în cazul Piei, dar e de la început mai acaparatoare, trădând ulterioare complicaţii existenţiale şi o psihologie mai tulbure, frământată de impulsuri contradictorii. Iată o formidabilă intuiţie transcrisă în ianuarie 1963 (la doar 15 ani!): "Mă gândeam că viaţa este ca un lut pe care-l modelezi, dându-i o interpretare proprie. Când ştii să însufleţeşti lucruri de nimic, în aparenţă, şi să le dai o strălucire, pe care poate n-au avut-o niciodată, găseşti fericirea".

Aşadar, scopul suprem al vieţii îi apare Monicăi a fi, nici nu se putea altfel, fericirea, dar la fericire nu are acces decât creatorul, omul capabil să "însufleţească lucrurile" şi să le dea strălucire. Mai târziu, sufletul gingaşei copile începe să vibreze la alte chemări, mai fireşti, care aduc fericirea înapoi la izvor, în matca de acum previzibilă a destinului feminin, pe traiectoria fatală a iubirii necondiţionate şi a jertfei de sine. "Cred că cei mai fericiţi oameni sunt cei care pot iubi cu toată fiinţa lor", mărturiseşte Monica într-o scrisoare din septembrie 1965, pentru ca, doi ani mai târziu, imperativul moral să-şi spună deja cuvântul, în detrimentul egoismului instinctiv ("N-aş vrea să calc niciodată peste alţii ca să fiu fericită", notează în alt loc, niţel întristată).
După cum observăm, în chestiunile legate de viaţă Monica se dovedeşte a fi mult mai cumpănită decât zvăpăiata mătuşă. Nu-şi înşală bărbatul, nu trăieşte periculos. A moştenit temperamentul molcom al mamei (fiinţă blajină, cu care nu comunică intelectual), dar şi, deopotrivă, spiritul de independenţă al Pillaţilor (fapt ce o determină să-şi accepte mai greu umilitoarea condiţie de femeie). Căsătoria cu Nic nu celebrează, nici ea, o pasiune răvăşitoare. Incapabilă să se devoteze bărbatului cu acel fanatism al femeilor fără personalitate, Monica a fost bucuroasă când a găsit în soţ camaradul perfect, omul bun ca un frate. Fotografiile ni-i înfăţişează în posturi elocvente: el, puţin obosit după munca de peste zi, la răsaduri (e inginer agronom); ea, matern-înţelegătoare, cu un zâmbet cald luminându-i chipul rotund şi bun, de moldoveancă înţeleaptă. Imaginea fericirii domestice, evocată cândva şi de bunicul poet, devine în prezentul epistolar un fel de contrapunct luminos la nenorocirile care zguduie familia greu încercată.
După lunga agonie a bunicii, Monica e nevoită să asiste neputincioasă la cumplita suferinţă a tatălui, doborât în puterea vârstei de un cancer la cap. Pe lângă sprijinul lui Nic, numai scrisorile au ajutat-o să treacă peste asemenea dureroase momente. Dar, observând că mama sa pare mai împăcată decât toţi ceilalţi cu gândul pierderii soţului, Monica îi scrie Piei, la 4 noiembrie 1976: "mama, stingherită de faptul că noi două ni-l amintim şi îl simţim pe tata altfel decât ea, a început să-mi mărturisească, puţin complexată, că pentru ea el trăieşte fizic. Astfel, când îl visează, îl vede mâncând în bucătărie sau aranjând lucrurile prin casă sau îmbrăţişând-o. Şi atunci mi-am dat seama că e o greşeală să ne închipuim că eu şi tu suntem mai evoluate pe o scară a spiritualităţii şi că, genetic, am poseda talentul unei comunicări mai profunde". În acest fel, prin iubirea ei de femeie simplă, Nelli a reuşit să biruie moartea, oferind fiicei o lecţie de metafizică aplicată şi un exemplu viu de credinţă. Edificată, Monica va nota în aceeaşi scrisoare ("formidabilă", exclamă cu dreptate prefaţatorul): "Dacă vrei, te poţi gândi că moartea reprezintă doar un test al iubirii - şi, dacă nu rezistăm şi nu ne descătuşăm din lanţurile disperării fizice, nu trecem testul şi nu-i înţelegem semnificaţia. Cel care moare cu trupul trece cu sufletul în sufletul celui rămas - el dăinuie astfel în toţi cei care îl iubesc. Nu este teorie".
De n-ar fi fost zguduită de atâtea dezastre, viaţa Monicăi s-ar fi derulat uniform, după un program strict, în acord cu preocupările sale de scriitor şi profesor la Facultatea de Litere a universităţii bucureştene, de unde s-a pensionat înainte de termen pentru a pune ordine în arhiva familiei (ca şi Nelli, care şi-a găsit pacea în activitatea de editare a operei lui Ion Pillat). Epistolele mărturisesc însă insatisfacţia profundă a creatorului neîmplinit, ce simte mereu o "vagă melancolie", "dorul după cealaltă fiinţă, care tace în mine". Drama Monicăi e că nu reuşeşte să împace deloc viaţa cu scrisul, nici măcar în maniera sugerată de Pia ("vrei să scrii, ca şi cum mi-ai scrie mie, o carte"), a dialogului imaginar. Faptul trăit, autentic, nu se lasă prins în carte pentru că "de câte ori doream să mă apropii de realitate pentru a pune pe hârtie o imagine, o stare, un gând, pentru a defini cuprinsul unui ceas, unei anume dimineţi, mă îndepărtam de viaţă" (1 decembrie 1977). Pe 8 august 1983, în timp ce lucra la un studiu despre viaţa şi opera tatălui său, îi atrage atenţia Piei: "Doamne, cât de apropiată e viziunea ta de ceea ce credea el despre artă! Nu literatura, ci viaţa i se părea cel mai fantastic roman. De aceea scria, fără să aibă încredere în scrisul lui". Neîncrederea se transmite, totuşi, mai curând fiicei, care pune eşecul inevitabil pe seama lipsei de timp (6 aprilie 1980: "Nu voi fi niciodată o mare scriitoare pentru că nu am timpul să mă dedic în întregime acestei arte") sau a setei de viaţă (8 septembrie 1986: "Niciodată n-am să fiu în stare să scriu un roman atâta vreme cât mă las invadată de farmecul fiinţelor"), pentru ca târziu, în octombrie 1990, să-şi mărturisească înfrângerea definitivă ("mă îndoiesc tot mai tare de talentul meu de scriitoare.").
Resemnată, Monica pare să fi priceput finalmente că adevărata vocaţie a femeii rămâne iubirea, trăită fie convulsiv şi dramatic, aşa cum a înţeles s-o trăiască Pia, fie într-o senină împăcare cu lumea, aşa cum a trăit-o Lily, "cea mai talentată dintre Teodoreni". Ei, bătrânei doamne care atinsese cândva şi inima lui Ibrăileanu, îi aparţine această confesiune (datată 23 noiembrie 1970) capabilă să dea măsura sublimului frumuseţii morale a sufletului feminin: "când l-am întâlnit pe Ionel, dorinţa şi planurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea la Roma, împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viaţă independentă, să voiajez mult, să scriu. Dar când am simţit că-l iubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eram fericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el (s.n.). Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştri fără cel mai mic regret şi abia târziu de tot, când erau copiii mari, am încercat iar să scriu, şi am scris ce am scris tot sub loviturile grele ale soartei".
După ce a locuit o vreme la Mogoşoaia, într-o dureroasă singurătate, când n-a mai putut nici să scrie, Lily Teodoreanu s-a retras la Văratic, de unde a mai trimis vechilor sale prietene o ultimă carte poştală (care a atras atenţia, nu fără temei, şi lui Horia-Roman Patapievici). Într-o zi de august din anul 1982, Ştefana Velisar-Teodoreanu aşternea pe hârtie următoarele gânduri: "Îţi scriu de pe cerdacul meu, din coasta bisericii, unde mă bucur de primele ceasuri ale zilei (…). Am avut şi zile de soare, şi alte, mai multe, de ploi de toate soiurile, şi de cele care rup malurile şi apoi se căiesc şi strălucesc de-ţi iau ochii şi uiţi toate. Într-o zi chiar a poposit un nour în incintă, opalin, mlădios, până la florile cerdacului, care se gudurau, roşii, de haina lui moale, şi încet, foarte încet au răsărit zidul bisericii, gemuleţele, prin care zumzăia slab corul, acoperişul, turlele, apoi s-au risipit…".
De atunci încolo, scriitoarea a refuzat să dea un alt semn de viaţă şi n-a mai primit pe nimeni în vizită. S-a stins în 1994, 12 ani mai târziu. Nu ştim ce a gândit nobila doamnă în tot acest timp. Dar, cum Pia ne-a învăţat că sufletul nu cunoaşte distanţele, putem măcar presupune. Iată o notaţie a Monicăi din 25 decembrie 1985 care i-ar putea aparţine: "Chipurile se şterg, intră în ceaţa timpului, din ele se ridică altele, dar iubirea rămâne limpede şi neîntinată; dincolo de figurile curgătoare, întrevăd lumina unei permanenţe care ne alină sufletele, în această noapte, acum şi întotdeauna".
Trei femei şi un singur mod de a trăi viaţa. Iubind. Iubind pur şi simplu.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.