Întoarcerea poetului (II)

Cele mai puternice texte din volum sînt, în majoritatea lor, de dimensiuni generoase: de la Tunelul şi Noi mergem acasă, Poemul alcoolicilor şi Sentimentul mării într-o cîrciumă mică, Amantul bătrîn şi tînăra doamnă ori Ci eu singur sub pămînt, pînă la megapoemele Întoarcerea fiului risipitor şi Bătaia. Deosebirea faţă de textele dedicate (nu formal) celor şase mari poeţi contemporani se observă şi din acest aspect, aparent, pur cantitativ. Dimovian sau stănescian, Ion Mureşan nu este decît o dată şi pe spaţii mici. Pentru a fi făcută, demonstraţia lui nu are nevoie de mai multe pagini. "Fandarea" e precisă şi rapidă, plecăciunea s-a văzut. Omagiul nu mai trebuie prelungit, fiindcă atunci el ar părea fie redundant, fie parodic.

Dar iată că acelaşi poet ce nu are nevoie, în şase rînduri, decît de o pagină-două pentru a sesiza şi a vizualiza conturul exterior şi interior al unui alt artist - simte pentru el însuşi o caracteristică nevoie de spaţiu. Şi Nichita Stănescu a scris poeme de mare întindere; însă Ion Mureşan nu putea duce operaţiunea de decantare pînă la punctul în care lirismul său vizionar şi aluvionar să intre într-o tensiune conflictuală cu lirismul abstract, la prima vedere despletit, din 11 elegii. E semnificativ pentru mine, ca admirator al ambilor poeţi, că Mureşan a preferat aici o lecţie de erotică stănesciană, şi nu una de lirică "filozofică" şi metafizică. Ştie bine ce face autorul "optzecist"; cunoaşte diferenţa dintre a ilustra şi a se aventura. În terenul poeziei altora, este prudent şi economicos, ca şi cum ar juca în deplasare (şi chiar asta face autorul nostru, joacă în deplasare!). În schimb, pe teren propriu, pe acea platformă ce devine tot mai vizibilă, el îşi ia toate riscurile şi ridică enorm miza poetică.

Aici, imaginaţia lui Ion Mureşan îşi desenează un traseu secvenţial şi are un ritm declamator-fabulatoriu uimitor. Vizionarismul poetului se desface în toate direcţiile, pentru a cuprinde cele mai mărunte lucruşoare şi cele mai banale fotograme: spuma dintr-un pahar cu bere, "bumbuţii", un sughiţ, figura unui barman... Iar poetul nu pleacă de la acest nivel al cotidianului banal pentru a cîştiga detentă vizionară. Un bun cunoscător de poezie ca Dan Cristea scria că "poetul decolează, în genere, chiar «de jos», de la situaţii umile, de la scene de viaţă cotidiană şi de la personaje obişnuite, de toată mîna", pentru "a ajunge, uneori, într-un mod adesea surprinzător, la înălţimi ameţitoare de puritate şi de ingenuitate". Desigur, se poate afirma orice despre orice, libertatea interpretativă fiind nelimitată. Numai că direcţia interpretării criticului este contrazisă de toate poemele ce poartă, în cartea Alcool, marca Ion Mureşan. Scriind şi subliniind toate, mă refer, de bună seamă, şi la următoarea capodoperă (să nu ne ferim, în cazul de faţă, de cuvintele mari; a venit în fine timpul cuvintelor mari), intitulată Amantul bătrîn şi tînăra doamnă: "Am văzut roşu în faţa ochilor,/ un munte roşu la ieşirea din bar,/ căci era frig şi aerul umed, un dezastru pentru astmatici./ Cu cît tuşeam mai tare, ea tot mai tandru mă ţinea de braţ,/ tandră din cauza frigului./ Iar cînd m-am liniştit, umblam ca un cocostîrc, şi/ parcă eram cu capul într-un borcan, şi/ nu prea sigur pe picioare.// Aşa înaintam printre băltoace, declamînd din Pound,/ cît ţin minte, cu o mînă ridicată în sus, un pic teatral:/ «Dacă un bărbat ibovnic/ el poate umbla pe malul scit,/ nu se va găsi nici un barbar să meargă pînă-ntr-acolo încît să-l vatăme,/ Cupidon o să-i meargă-nainte cu aprinse făclii/ şi va-nlătura de la călcîiele sale cîinii turbaţi».../ Şi ea cu glas de asistentă medicală: «Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă,/ o să vă apuce iar tusea!»...// Pe Dumnezeul meu, nu ştiu de unde au apărut!/ Doi de-o parte, doi de alta./ Iar unul cu un arici mov pe cap zice:/ «Aţi văzut cum o mai pipăia, boşorogul, pe sub masă/ şi cum o ameţea cu prostii din Platon?»./ Iar altul, ce părea un copil, mai arţăgos:/ «Cînd mă gîndesc că-i suge cu buzele zbîrcite/ sînişorii ei ca piersica, ptiu, îmi vine să vărs!/ Ia, să-i dăm noi la pisicuţă lăptic proaspăt!»./ Iar cel cu ariciul pe cap:/ «Iar lui nenea să-i dăm la gămălie,/ că-i vremea să facă nani!»,/ şi-mi arde o palmă./ Iar ea ca o pisică cusută pe mînecă.// Pe Dumnezeul meu, numai ce am văzut trotuarul cum se mişcă,/ şi trece deasupra, învelindu-mă ca o pătură umedă./ Iar clădirile cu capu-n jos./ Şi o baltă neagră mi-a căzut ca o pernă peste urechi./ Nani, nani-n cîmp cu flori!/ Iar cînd m-am trezit, încercam să mă dezvelesc şi nu puteam./ Şi iar nani, nani-n cîmp cu flori şi iar palme/ şi ea plîngînd şi sărutîndu-mă, învineţită la ochi,/ cu buzele muşcate ca de şoareci şi cu rochia ruptă:/ «Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, o să vă apuce iar tusea!»./ M-am ridicat greu, iar ea şi-a cules chiloţeii roz de lîngă gard/ şi i-a pus în poşetă.//Acum, la nici 25 de ani, e o doamnă bătrînă:/ pungi negre sub ochi,/ fruntea încreţită, buzele ridate, sînii căzuţi./ Iar eu ce pot să fac, dacă ea şi-a propus să-mbătrînească şi/ îmbătrîneşte planificat?/ «Din multă iubire - zice - în doi ani o să fiu ca şi dumneavoastră,/ să nu vă mai fie ruşine cu mine/ seara la bar!»/ Şi o fac tîrfă. Dar şi îngeraş./ Şi ea, cu glas de asistentă medicală:/ «Linişitiţi-vă, liniştiţi-vă, o să vă apuce iar tusea!»."

Am citat un singur poem marca Ion Mureşan, dar integral. Fără să semene cu vreuna dintre poeziile à la manière de..., el a fost proiectat pe o anumită întindere; şi proiectul poetului trebuie, dacă nu înţeles, măcar urmărit. A-l cita pe Mureşan extrăgînd o strofă din restul e ca şi cum ai lua un fragment din Rebreanu şi a spune că acela este romanul rebrenian. Scrisul marelui romancier interbelic e incolor; un fragmenţel din el nu înseamnă mai nimic. La rîndul ei, poezia din cartea Alcool are o anumită respiraţie şi un ritm de performare şi evoluţie care nu poate fi întrerupt. Căci versurile lui Ion Mureşan nu o iau "de jos" ca să ajungă la înălţimi "de puritate şi de ingenuitate"; poetul este de fiecare dată şi de la bun început instalat în toate dimensiunile şi cotloanele poemului. Cînd, în Întoarcerea fiului risipitor, el îşi începe secvenţa a şaptea cu paranteza "explicativă" O viziune, eu o iau ca pe o inteligentă, subtilă ironie. Fiindcă vizionarismul său defrişează şi modifică totul şi în celelalte poeme purtînd la vedere amprenta lui Ion Mureşan. Citind şi apoi recitind Amantul bătrîn şi tînăra doamnă, vom observa nu numai jocul serios pe mai multe planuri, ci şi faptul că fiecare strofă era necesară, şi încă imperios necesară, în construcţia de întreg a textului. Ultima, excepţională, vine după o ruptură de plan şi de nivel minuţios pregătită de poet. Din zece poeţi români contemporani şi "onorabili", "promiţători", "nu răi", oare cîţi nu s-ar fi oprit după ultimul vers al penultimei strofe, pentru a se scuza apoi cu scuza "minimalismului"? La Ion Mureşan, registrul poate fi inclusiv minimalist, dar miza pusă în joc sparge orice registru. Ca orice mare poet, autorul "optzecist" îşi face singur regulile, pentru a le respecta cu o dureroasă exactitate. Abia astfel, imaginaţia poetului a devenit imaginarul lui.

Dar vizionarism ce înseamnă? O formulă goală ce poate fi umplută cu orice, o etichetă sub care se pot livra toate produsele, indiferent de calitatea şi de originalitatea lor? Se vede, din exemplul de mai sus, că un poem de formulă vizionară nu implică obscuritate, limbaj ininteligibil, versificare confuză, lirism împiedicat. Coerenţa paginilor e absolut impresionantă, dat fiind că un mare poet lasă, în textele lui de vîrf, ca limbajul - măcar pe anumite secvenţe - să lucreze autonom. Or, Mureşan nu face aşa ceva. El îşi asistă pe tot parcursul şi pînă în fibra fibrei poemul, îl creează şi totodată îl controlează la sînge, fără a da senzaţia că o face. Textul este în acelaşi timp "sincer" şi teatral, direct şi declamativ, prozaic şi liric, comic şi tragic, "realist" şi abisal. Se înţelegea oare ceva din strofa finală, fără etapele parcurse în toate cele patru strofe de pînă la ea? Era altceva decît o replică oarecare, bună să mai umple pagina, acel "liniştiţi-vă, liniştiţi-vă...", dacă ea n-ar fi căzut iarăşi, la final, într-un alt nivel decît cele anterioare, într-o altă adîncime, "subit" descoperită, a poemului?

Am pus "subit" între ghilimele fiindcă noi o descoperim aşa, dintr-o dată, la prima lectură. Poetul a gîndit însă îndelung această dimensiune de adîncime şi cred că a plecat invers, în conceperea şi scrierea textului său: avînd întîi intuiţia sfîrşitului, lucrînd apoi cu infinită răbdare etapele, episoadele, fiecare imagine de pînă la el. Marea poezie nu se leagă, niciodată, de o găselniţă norocoasă. Poezia mare se scrie greu şi rar; şi găsesc în chiar acest fapt o explicaţie pentru sterilitatea lui Ion Mureşan sau a lui Ioan Es. Pop ori pentru renunţarea la poezie a lui Mircea Cărtărescu. Şi sînt mîhnit să văd cîţi dintre criticii noştri de întîmpinare, care scriu elogios despre orişice manufactură editorială, au ratat întîlnirea cu această mare carte de poezie a unui mare poet contemporan. Li se par cuvinte mari? Posibil; dar, în acest caz, baremi ele sînt pe deplin meritate. Astfel de momente sînt rare în viaţa unui cronicar al actualităţii literare; şi a rata unul dintre ele este, pentru mine, impardonabil. Voi prelungi aşadar întîlnirea cu cartea Alcool, scriind un studiu despre întreaga operă poetică a lui Ion Mureşan.

Formula lui, singulară, în această a treia carte: ceremonial de dedicaţie şi invocare; decantare de poetici şi demarcare a propriului teritoriu; eliminarea oricărei tensiuni conflictuale, la fundamentul vizionarismului poetic; evitarea cu graţie a parodicului, ca şi a autopastişei; narativitate mai accentuată, în raport cu volumele dinainte; păstrarea histrionismului tragic; tehnica rezonanţei şi a reverberaţiei, învăţată de la Blaga şi zăpăcind critica de poezie: acolo unde sînt, şi încă de la primul vers, cel puţin două planuri implicate unul în altul, cîţiva comentatori au văzut numai unul, de la care poezia s-ar înălţa treptat, pînă la... ingenuităţi; suprarealism invadînd, în Întoarcerea fiului risipitor,scenariul biblic, aşa cum în proza de tinereţe a lui D. Ţepeneag asistam la o contaminaţie onirică; largi desfăşurări imagistice şi cîte-un "pleoasc!" formidabil; o "cîrciumă cu vad bun", în care oricine poate intra, pentru a vedea - ce?

Nimic altceva decît cel mai bun volum de poezie românească din ultimii ani; şi unul care, în opinia mea, îl consacră definitiv pe Ion Mureşan ca mare poet.

*) Ion Mureşan, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 80 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură română.