Cuvinte pentru toţi (IV)

Când am făcut public faptul că am lucrat la 10 preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, pot recunoaşte fotografiile după cât a fost de prolifică perioada la unul sau altul dintre preşedinţi, după cât a fost de benefică pentru literatura română. Mulţi vor zâmbi şi vor spune că atunci finanţarea se făcea de la partid. Aşa şi este, dar eu cred că, trăind aproape toate acele momente, acei bani nu au fost risipiţi. Sigur că erau scriitori care goleau fondul literar dintr-o anumită zi printr-o singură semnătură, dar ceea ce mai ştiu sigur e că tinerele talente primeau finanţare prin trimiterea lor la casele de creaţie.
Începând cu Beniuc şi, în special în timpul mandatului lui Zaharia Stancu, când festivităţile se derulau pe Şoseaua Kiseleff, aveai senzaţia că totul se petrece într-un cuib, cu mult spaţiu verde în jur. Apoi, grădina-restaurant Doina, aflată la câteva zeci de metri, ca o sală de aşteptare de dinaintea şi de după momentele importante din clădirea de-atunci a Uniunii Scriitorilor. La Doina aşteptai rândul la casierie şi tot acolo te-ntorceai. După cutremurul din 1977, sediul s-a reîntors cu totul în Calea Victoriei nr. 115. Toţi s-au mutat de nevoie acolo, sediul din Kiseleff fiind transformat, pe vremea lui Virgil Teodorescu, într-o ambasadă. Şi sediul revistelor din Bulevardul Ana Ipătescu, unde funcţionau majoritatea revistelor literare, dacă nu chiar toate (precum Gazeta literară sau Luceafărul, despre care vom vorbi separat) a fost vândut ambasadelor. A fost un business al statului român. Se spune că dacă ar fi trăit Stancu, nu s-ar fi întîmplat această lovitură pe la spate dată scriitorilor. Şi-aşa a dispărut grădina Doina şi a început să funcţioneze grădina din Calea Victoriei nr. 115, cu celebra "madam" Candrea (unii îi spuneau "madam" Candrea, alţii doamna Candrea - asta ca să nu supăr pe nimeni).

Te simţeai perfect acolo, preţurile erau mici, se bea, se mânca, casieria era la parter şi nu se putea ca unul dintre comeseni să nu ia nişte bani. Te făcea să te simţi ca la mama acasă, numai că mama nu ţi-ar fi dat voie să bei aşa de mult. Asta nu înseamnă că scriitorii veneau acolo numai pentru a se ameţi. Se făcea literatură între două fripturi şi două şpriţuri. În plus, erau şi nişte prăjituri absolut delicioase numite ciupercuţe şi celebrele pricomigdale. Restaurantul funcţiona începând de la masa de prânz, iar terasa se deschidea după ora 18.00, astfel că după masă te puteai muta în grădină. În plus, Uniunea plătea masa scriitorilor mai puţin avuţi. (august 2010)

Nichita Danilov

În tinereţe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune, frunză la câini. Aşa că nu am avut încotro şi, la bătrâneţe, m-am făcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdut fie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraş. Şi apropo de cârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel de importantă ca şi biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viaţa. Viaţa n-o cunoşti numai din cărţi, ci intrând în contact cu ea. La cârciumă întâlneşti situaţii limită. Întâlneşti tot felul de oameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despică firul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri, promisiuni şi jurăminte. La un pahar de vin omul devine mai sentimental, trăieşte mai apăsat. Îşi iese din haina lui strâmtă. Stând de vorbă cu el, începi să-i înţelegi păcatele. Nu degeaba Caragiale îşi pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneau subiectele... Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai am răbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit şi am învăţat în tinereţe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pe care le aştern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. O trăire paroxistică.

La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odată prins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic. Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentaţiilor de tot felul. În momentul când scrii un roman, trăieşti, ca să zic aşa, într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, eşti acelaşi om. Dar nu eşti chiar acelaşi. Te scoli, îţi iei micul dejun, scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul te însoţeşte ca o umbră. Tot ce faci şi tot ce spui îşi va găsi rezonanţă în el. Eşti absent. Răspunzi la întrebările celorlalţi, dar interlocutorul simte că eşti preocupat de altceva. Că-l ingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pe care le auzi cauţi să le aşezi în fraze. Te gândeşti dacă nu cumva dialogul pe care-l porţi să-l foloseşti la ceva şi în romanul pe care-l construieşti. Nu este prea uşor să trăieşti în preajma unui om care scrie o carte, zău aşa. Simţi că te ignoră. Că gândurile lui sunt îndreptate spre un alt obiect.

În momentul în care scriu proză, sunt obsedat de proză. De lumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc în interiorul ei. Scrierea unui roman e o aventură existenţială teribilă. Construieşti o lume din nimic. Şi la un moment dat eşti dominat de ea. Fiecare personaj îşi are statutul său şi linia sa de evoluţie. Eşti legat de el printr-un fel de cordon omblilical. Prima dată îl naşti tu, apoi te naşte el. În sensul că tu eşti cel care te dezvolţi în interiorul său. Nu un tu întreg. Şi doar o parte din el. Sondându-ţi inconştientul, accesezi arhetipurile. Şi, odată accesat acest univers halucinant, începi să te mişti cu dezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezia lucrează cu esenţele. Aici nu dezvolţi, ci condensezi nişte gânduri şi nişte sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăi cândva. (iunie 2010)

Am făcut de la spectacole cu un interpret la spectacole cu mai mult de zece mii de interpreţi, teatru, tv, film, radio, operă, dar am ratat şansa de a face spectacole de circ. Şi recunosc că seducţia pe care acest gen o poate exercita este uriaşă. Circul este un spectacol cu o tradiţie milenară, cu succesul asigurat de libertatea invenţiei şi de varieteatea nesfârşită de soluţii. Un spectacol al cărui farmec este sporit de prezenţa in distribuţie a partenerilor din regnul animal, sinceri, autentici, surprinzători. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, spectacolul de circ nu a avut de păgubit. Absenţa mea a fost suplinită cu generozitate de lumea politică. Ce formidabil circ, oferit zilnic. Cu ce trupă! Cu ce menajerie! Şi cu ce poftă de joc. Nu poftă, bulimie.

Am de reproşat circului despre care vă vorbesc lipsa de fantezie, de inventivitate. Un spectacol valoros are darul să te surprindă. Să te uimească.

Nu-l poţi anticipa. Este irepetabil, inconfundabil, unic. Cel oferit zilnic este extrem de lipsit de originalitate. Ai permanent senzaţia de déjà vu. Te cam saturi. Ai vrea o noua distribuţie. Si dacă se poate şi un scenariu imbunătăţit. Uneori imi zic: "Poate că n-ar strica să participi şi tu, dacă ai variante…"

Teatrul pentru Copii a reprezentat cea mai intensă şi mai constantă motivaţie pentru activitatea mea. Dar tot in această perioadă am descoperit plăcerea interviului, la nou-născuta Tele 7ABC făcând săptămânal un talk showbotezat "AS SHOW". Fericit prilej pentru mine să intâlnesc săptămână de săptămână personaje fascinante din lumea românească de valori. O lume uimitoare in planul ideilor şi exemplară in plan social prin discreţie şi modestie. Am continuat să fac teatru-tv, cât timp s-a mai fabricat acest produs la TVR ("Invitatie la Castel" de Jean Anouilh, "Negustorii ambulanţi" de M. Schisqal, 1996, "Trei Surori"de A.P. Cehov), am fost moderator la emisiunea "7 Arte" la TVR, şi, ca o probă de consecvenţă a incapacităţii mele de a mă dedica unei singure activităţi, moderator ani buni de zile la Radio România Cultural al emisiunii "Cafeneaua Literar-Artistică". Să mai amintesc de directoratul de mai bine de un deceniu al Galei Tânărului Actor? Sau de munca la catedra de regie de teatru a UNATC sau la cea de actorie a Universităţii Hyperion?

Nu umorul ne lipseşte. Vă asigur că ne aşteptă o perioadă de inflorire a lui, pe măsura creşterii crizei. Avem o deosebită artă de a face, cu farmec, "haz de necaz". Şi cu asta "ne-am scos". Nu din criză. Din ea se iese cu luciditate, fermitate, consecvenţă, competenţă, voinţă, spirit de sacrificiu… Condiţii multe şi complicate. Hazu' de necaz e mai simplu, cu mult. (aprilie 2010)

Am fost coresponsabil al "Dicţionarului-tezaur al limbii române" alături de acad. Gh. Mihăilă. Această lucrare este cel mai bogat dicţional al limbii române: are peste 175.000 de intrări, dintre care 125.000 sunt cuvinte propriu-zise, iar restul de 50.000 sunt variante lexicale. De aceea i se spune "tezaur". Cuprinde cuvintele din textele literare, populare şi vechi ale limbii române. Dintre termenii tehnico-ştiinţifici sunt admişi numai cei "care au pătruns sau manifestă tendinţa evidentă de a pătrunde in limba literară generală, in limbajul literar artistic sau in cel popular, altfel spus "dacă aceştia apar... in cel puţin două stiluri diferite ale limbii". Nu sunt discutaţi termenii tehnici limitaţi la disciplina de strictă specialitate. Iată cuvintele care incep cu li-: liaj, liană, liant, liard, lias, liasic, liază, libadea, liban, libanez, libarcă¹, libarcă², libare, libatoriu, libaţie, libă, libăi, libăr; in aceeaşi porţiune avem variantele: li, lia, liachiu, liandru, lianteric, lianterie, liba, libar, libaţiune, libăni.

Ca să puteţi să vă daţi seama de dimensiunile lui, vă spun că DEX, care este dicţionarul cel mai cunoscut, are numai 67.000 de cuvinte. In plus, trebuie precizat că in "Dicţionarul-tezaur" se dau numeroase citate, contexte, de la primele texte româneşti, până la texte contemporane. Prin aceasta el se deosebeşte de "Mic dicţionar academic" in patru volume (2001-2003) realizat la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti", care este o sinteză a "Dicţionarului-tezaur", dar fără citate.

In expunerea făcută la Academia Română am arătat că intre 1869 şi 1906 au existat trei incercări de a face un astfel de dicţionar. Prima a fost cea a lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, care au publicat două volume: unul cu termenii moşteniţi din latină in 1873 şi altul, numit Glosar, cu termenii din alte limbi (in 1877). Lucrarea a fost criticată de membrii latinisti ai Academiei Române in frunte cu Al. Odobescu. In 1884 ideea a fost reluată, când regele Carol I s-a implicat arătând că Academia a primit chiar "la intemeierea sa, ca un sfânt depozit, paza şi ingrijirea limbii". In acel an Academia Română a incredinţat lucrarea celui mai renumit lingvist al vremii, B.P. Hasdeu. Acesta a conceput-o ca pe o adevărată enciclopedie şi a tipărit in 13 ani trei volume (litera A şi parte din B, până la cuvântul bărbat). Ritmul lucrării a fost considerat prea lent; forul academic, după multe şovăieli, i-a retras lui B.P. Hasdeu imputernicirea.In a treia incercare, in 1897, Academia a apelat la savantul ieşean Al. Philippide, care concepea lucrarea ca un tezaur al lexicului românesc. După eforturi uriaşe, ajutat de un grup de colaboratori, a adunat sute de mii de fişe, dar a trebuit să renunţe (in 1905) in urma cererii "Comisiunii dicţionarului" de a face o operaţie de selectare şi eliminare a majorităţii imprumuturilor recente. In plus, Philippide nu voia să inceapă tiparul inainte de terminarea intregului manuscris.

Cele trei incercări au durat 37 de ani!

A patra incercare a fost făcută cu S. Puşcariu in 1906, când avea numai 29 de ani. Cu materialul cules de invăţatul ieşean, mărit cu fişele noi extrase de el şi de colaboratorii săi, Puşcariu porneşte la redactarea dicţionarului incepând iar de la litera A. La sfârşitul lui 1906 publică prima coală (a 16 pagini) şi apoi, in fiecare an, câte două coli până la primul război. In anii războiului şi până in 1927 (era şi atunci o criză!), lucrul la Dicţionar a fost intrerupt sau incetinit. Timp de 43 de ani (până in 1948), S. Puşcariu şi echipa sa de la Cluj a publicat 3.071 de pagini cu circa 60.000 de cuvinte şi variante (literele A, B, C, D-de, F. G. H, I, I, J şi L până la cuvântul lojniţă inclusiv).

După moartea lui Puşcariu (1948), lucrările au fost reluate la Institutul de Lingvistică din Bucureşti sub conducerea lui Iorgu Iordan. Intre 1949 şi 1952 au fost redactate restul literelor. In 1952 lucrările au fost intrerupte brutal până in 1959, când la conducerea dicţionarului au fost cooptaţi şi Al. Graur şi I. Coteanu, iar redactarea dicţionarului academic a fost făcută in trei centre (Bucureşti, Cluj şi Iaşi). S-a trecut la realizarea noului dicţionar academic (DLR), inceput de la litera M. Noua versiune se deosebeşte de seria Puşcariu (DA) prin definirea termenilor şi organizarea articolelor. După 1997, când ne-a părăsit ultimul din cei trei responsabili (I. Coteanu), conducerea lucrărilor a fost asigurată de doi membri ai Academiei Române, Gh. Mihăilă şi cu mine. (mai 2010)

In 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit goana după cărţi din studenţie, şi am luat să citesc imensa Istorie a literaturii române de Călinescu, pe care cei care o aveau fie o ascundeau, fie n-o dădeau de frică să n-o piardă.

Cine dintre cei tineri mai pricepe azi goana după o carte pe hârtie, când ei (ca şi noi, de ce să nu recunosc) piratează virtual absolut orice text doresc, şi (uneori) il mai şi citesc? Oricât de tare aş fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că spaţiul de apropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate veşnic ameninţată de turnători, securitate ori tirania unei ideologii aberante, a fost un miracol. Prietenia era o mare indrăzneală şi o bucurie reală. Mă uit in jur la studenţii mei (la fiica mea, june medic rezident) şi nu pot să nu mă intreb: unde s-au dus prieteniile de altă dată?

Când am devenit asistentă, răul social m-a supărat infinit mai puţin. Catedra de engleză era plină de oameni de calitate, ce-i drept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul meu.

Am vrut să invăţ cot la cot cu studenţii mei. Mi-a plăcut să invăţ in anii de facultate (cu aceeaşi intensitate cu care detestasem tot ce ţinea de anii de liceu). Mi s-a părut că a fi asistentă nu e o meserie, ci un răsfăţ, o amânare a maturizării. Amânam să-mi fac o meserie, şi mi-am făcut o meserie din această amânare. Am scris cărţi in primul rând pentru studenţii mei. Restul - poezia, proza - au fost un accident. Şi cărţile astea au contat in măsura in care au ajuns la studenţi. Altcineva nu le-a remarcat. Sau nu au ajuns la mine altfel de ecouri. Dar nici nu era necesar. Am scris fiindcă am avut ceva de explicat.

Dar traducerile nu se justifică din acest unghi. Traduc cu altceva decât priceperea mea didactică. Am pornit un Masterat de Traducere a Textului Literar Contemporan. E un program care are doar câţiva ani. Nu ştiu incotro merg cu el. Poate la anul nu va mai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea peste 250 de masteranzi, cât are acum... Un lucru e cert: de când l-am pornit, am sentimentul că mă reinventez. Când o să aflu unde duce, o să-mi dau seama ce am vrut. Aşa sper.

Ceva - cu totul surprinzător - mă reprezintă totuşi. E un locşor intre paginile scrise de mine de care nu mă dezic. Imi vine să râd când mă gândesc, dar ce va rămâne după mine are să fie English with a Key. După atâta zbatere intelectuală să-mi găsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu m-a găsit el pe mine.

Ideea acestui manual amator, care predă engleza românilor prin traducere, mi-a venit din disperare de cauză prin 1987. Văzând cu exasperare că nici măcar o traducere la Editura Univers nu puteam strecura, m-am pus şi am făcut o carte pentru cei care invaţă engleza.

Rădăcinile ei erau vechi. Din 1970 până la căderea comunismului, am avut de fapt două meserii, două job-uri, cum zic masteranzii mei. Cel important era cel de la catedră, unde nu precupeţeam nimic. Cel care imi asigura existenţa era cel de acasă. Dădeam lecţii, aşa cum dădea profesorul englez cu care am avut norocul să invăţ mai bine şapte ani, in timpul dar şi după terminarea facultăţii. Dacă am un sâmbure de simţ al limbii engleze, de la el il am. Am furat engleza de la Richard Hillard cum işi fură doctorii meseria. Pe scurt, fără să-mi dau seama, am invăţat să fiu o bună profesoară de limba engleză, şi nici nu ştiu cum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi dădeam bine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o editură, redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea au durat fiecare ani de zile, că aşa era pe atunci), am cerut referat unui universitar (care a fost şi profesorul meu), universitarul (om foarte de bine, altfel) a ţinut cartea o vreme şi, in final, mi-a declarat că el la "aşa ceva" nu face referat.

Erau propoziţii de un semiabsurd cu haz. Problema universitarului de care vorbeam a fost hazul - sper.

In 1990, Editura de Vest (cu Mircea Mihăieş undeva in umbră) literalmente a scos cartea de azi pe mâine şi inţeleg că s-au amuzat copios in vreme ce o corectau. Când am aflat că râdeau şi redactau, a fost una dintre marile bucurii ale mele. O mică confirmare, neinsemnată pentru cei din afară, dar esenţială pentru mine ca autor (dacă sunt eu aşa ceva). Imediat după aceea, cartea a apărut şi, fulgerător, s-a vândut in toate colţurile ţării. Am devenit autor peste noapte. Autorul unei cărţi fără nici o pretenţie de a fi literatură: o carte de invăţat limba engleză.

Cu cincisprezece ani mai târziu, primii mei masteranzi (şi toate celelalte serii de după ei) mi-au mărturisit in masă că unul din motivele pentru care au ales acest program a fost că mă ştiau din English with a Key. Ei sunt "discipolii" mei. Copiii care invaţă şi invaţă să predea engleza, dar şi să traducă, cot la cot cu mine. Cred că aici voiam să ajung, dar nu mi-am dat seama decât acum... (ianuarie 2010)