Arte marţiale (III)/ Karate – la fel de japonez ca orezul/ de Alexandru Ciolan

Orice dicţionar aţi consulta, în orice limbă, mai mult ca sigur la cuvântul karate veţi găsi explicaţia că este o artă marţială japoneză. Insulele Ryukyu, unde s-a născut în realitate ceea ce astăzi numim karate, nu au fost însă dintotdeauna japoneze.

Situate puţin deasupra Tropicului Cancerului, înşirate la est de China, pe mai bine de o mie de kilometri, între sud-vestul Japoniei şi nord-estul Taiwanului, separând Marea Chinei de Est de Marea Filipinelor, Insulele Ryukyu (cunoscute, în încercarea de a reda pronunţia mandarină, şi sub grafiile Luchu sau Loochoo) au fost, mai bine de patru secole, un regat cu centrul pe insula Okinawa, cea mai mare din arhipelag. Deschiderea spre exterior şi porturile ideal plasate în calea comerţului dintre China, Corea şi Japonia au asigurat prosperitatea regatului. De altfel, cultura tradiţională a insulelor este o sinteză între înrâurirea chineză şi cea japoneză.

Intervalul cuprins între anii 1322 şi 1429 este cunoscut în istoria arhipelagului ca Perioada Sanzan, "a celor trei munţi" - de fapt, tot atâtea formaţiuni statale cristalizate pe teritoriul Okinawei: Hokuzan "Muntele din nord", Chuzan, "muntele din centru" şi Nanzan, "muntele din sud". Cea mai întinsă era cea din nord, dar cea mai puternică economic era Chuzan, din centru (cu portul Naha). În 1416 Chuzan şi-a anexat nordul, iar în 1429 sudul, formând astfel nucleul Regatului Ryukyu, care avea să dăinuiască şi să prospere timp de patru secole şi jumătate.

Încă din 1372, Chuzan-ul începuse să plătească tribut Imperiului Marelui Ming, astfel că noul Regat insular s-a născut tributar - şi aşa avea să şi rămână, până aproape de sfârşitul său, căpătând, în schimb, dreptul de a face comerţ nestingherit în zonă. Odată cu trimişii Imperiului continental, au pătruns în Okinawa şi artele marţiale chinezeşti, la a căror dezvoltare locală avea să contribuie, în mod paradoxal, un edict regal care interzicea portul de armă atât nobililor războinici, cât şi poporului de rând. Evident, se urmărea evitarea conflictelor interne care ar fi putut duce la redivizarea insulei, ca şi a ciocnirilor dintre localnici şi străinii din porturi. Consecinţa perversă a fost că în 1609, când un clan japonez a invadat, cu 2500 de samurai, regatul, localnicii nu prea mai aveau cum să se apere, iar regatul au început să plătească tribut şi japonezilor (la început fără ştirea chinezilor). Interdicţia de a purta arme a fost, evident, prelungită de ocupanţii japonezi, care au întărit-o prin instituirea de pedepse împotriva celor care ar fi încălcat-o. Paşnicilor locuitori ai Okinawei nu le rămânea decât să dezvolte tehnici de luptă fără arme (sau cu substitute de arme, precum uneltele agricole). Şi au făcut-o, combinând metode indigene, numite te "mână", şi chinezescul kenpo, iar rezultatul a fost ceea ce cunoaştem drept karate (din kara "gol" şi te "mână"), o tehnică de luptă care urmăreşte anihilarea adversarului prin lovituri cu mâna, cu cotul, cu piciorul, cu genunchiul, prin secerare, forfecare etc. În 1879, când guvernul Meiji de la Tokyo a decretat abolirea statului Ryukyu şi anexarea insulelor la Japonia, tehnicile ajunseseră la maturitate (din 1901, în şcolile publice din arhipelag karate avea să fie materie de studiu).

Japonia a aflat despre karate la începutul sec. XX. Prima demonstraţie a avut loc la Tokyo în 1922, în faţa împăratului, şi a trezit un asemenea entuziasm, încât zece ani mai târziu principalele universităţi japoneze (încurajate, ce-i drept, de politica guvernamentală, care întrevăzuse în cultivarea artelor marţiale un important mijloc de educaţie în spirit naţionalist) aveau deja cluburi de karate. Okinawa era japoneză, prin urmare şi karate era japonez.

Asociaţia Japoneză de Karate a luat fiinţă după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1949, iar primele campionate s-au organizat în 1957. De prin 1955-1956 datează şi primele atestări ale cuvântului în limbile occidentale (franceză, engleză etc.)

Primii străini care s-au îndrăgostit de karate au fost militarii staţionaţi la baza americană din Okinawa, dar adevărata popularitate internaţională a venit odată cu filmele de acţiune din anii '60 şi '70. Răpiţi de iureşul luptelor de pe marele ecran, mulţi au ajuns să creadă că orice tehnică orientală de lovire a adversarului este karate.

Practicat de zeci de milioane de oameni, Karate mai are un singur păs: nu a reuşit să devină disciplină olimpică. Propunerea a fost supusă de două ori la vot, în 2005 şi 2009, dar nu a întrunit majoritatea necesară.

Prima atestare în limba română a lui karate este (până la proba contrarie) din 1974, într-o revistă elitistă, şi trimite la… un serial de televiziune: "O femeie, bineînţeles, o femeie-detectiv, având grenade (...) înspăimântându-şi adversarii la karate..." (R.lit. 18 IV 74 p. 17).

Federaţiile de karate din România s-au născut, toate, după 1990, dar în pofida răstimpului scurt scurs de atunci, numele practicanţilor, pe lângă varianta internaţională, karateka, şi-a dezvoltat şi una autohtonă, karatist (din karate Ă -ist): "Marian Bătăiosu se caracterizează drept karatist şi naţionalist, singurul candidat (la prezidenţiale) antisistem", G. 23 VIII 09. Ba, chiar, avem atestată şi forma moţională karatistă pe care, cu generozitatea care ne caracterizează, o aplicăm şi frumoaselor de alte neamuri: "Milla Jovovich e o karatistă de frunte, a învăţat să boxeze şi să lupte după tehnici orientale", AS 633 / 04 p. 21.

Karatistă / şi artistă / Milla e şi modelistă…