Ce legătură există între Bachelard şi Miţa Baston/ de Bogdan Creţu

L-am ascultat în seara asta pe ministrul învăţământului la un post de ştiri cu iz propagandist. Nu părea convins de ceea ce spune, părea chiar distant. Clar este că el conduce acum un sistem lipsit de repere, care a fost nevoit să renunţe la calitate. În fine, omul promitea că noua lege a învăţământului va schimba această criză a calităţii. Cum să ai încredere? Dar un lucru e cert: de vreo 7-8 ani asistăm impasibili la prăbuşirea sistemului educaţional românesc. Ajung, ca profesor cu exigenţe nu mari, ci minime, care ţin de bun-simţ, să apreciez când dau de o teză curăţică, scrisă neutru, dar corect. Studentul nu se mai ruşinează dacă nu ştie, i se pare că aşa e normal; când îi reproşezi că nu a citit, te priveşte galeş, cu ochi umezi şi doar că nu-ţi spune că ai pretenţii exagerate.

Încep să îmbătrânesc, fac, cu siguranţă, parte dintr-o altă lume. Nu evit, prin urmare, stereotipul: pe vremea mea nu era aşa. Am ales să dau admitere la Litere pentru că eram maniac: citeam şi iar citeam şi credeam (cred şi acum, nu-i vorbă) că nimic nu e mai important decât cititul. Când găseam o carte pe care o vânam de mult prin anticariate, jubilam. Aşa fac şi acum. Aşa fac şi unii dintre prietenii mei mai vechi. Când le povestesc, uneori cu un entuziasm ce poate părea vetust-romantic, studenţilor mei despre anumite cărţi, par impasibili. E ca şi cum aş încerca să-l conving pe controlorul din tramvai că trebuie să pună pasiune în ceea ce face şi că munca lui implică responsabilitate. Uneori am impresia că-mi iese, că sala reacţionează şi plec acasă mulţumit, ba chiar niţel euforizat. Totul ţine până la examen, când probabil că le par unora total antipatic, de nu de-a dreptul absurd: cum pot să pic pe cineva doar pentru faptul că nu a citit? Doar nu a avut niciodată probleme din cauza asta? În fine... Mă încăpăţânez să cred că există o responsabilitate şi aici: sigur, un absolvent nu trebuie să fie genial, dar un minimum decent trebuie să-l ştie. Suficient cât să-şi poată exercita în mod onorabil meseria la care diploma îi dă dreptul. Părerea mea. Dacă nu ştie, asta e, poate că are altă vocaţie... Lucrurile par simple, dar nu sunt.

Reiau şirul: pe vremea mea, cine comitea o gafă, cine dădea semne că e incult nu avea viaţă uşoară. Râdeam de colegele din liceu şi din facultate care scriau greşit numele lui Nietzsche sau care îi confundau pe Russo al nostru cu Rousseau al francezilor. Dar asta se întâmpla rar; proporţia era fericită (azi mi se pare ideală): puţini erau "la furat", cum se spune, iar cei mai mulţi erau oricum bine orientaţi. Şi iar puţini, foarte buni, cum e şi normal. Azi dozările s-au inversat şi mă tem că şi criteriile: de râs au devenit cei care se încăpăţânează să se pregătească serios, cei care "pierd vremea" prin bibliotecă.

Să dau câteva exemple, poate mai neacademice, dar elocvente.

Când eram în liceu, am avut o prietenă destul de prezentabilă; câştigase un concurs de miss destul de important, se ţinea cam fudulă şi a trăit destulă vreme din acest capital. Ei bine, ca orice om, trebuia să aibă şi ea un defect. Unul care răscumpăra din plin frumuseţea ce îi bloca şi pe cârcotaşi. Nu era prea isteaţă. Iar acest lucru ieşea cel mai bine în evidenţă când se cometau lucrările la literatură. Ei bine, am rezistat eu ce am rezistat, dar după o vreme a trebuit să pun punct unei legături reciproc (sper!) avantajoase sub presiunea clasei. Sincer, mă cam jenam. Şi îmi era greu să-mi reţin maliţiozităţile. Ştiţi ce se întâmplă acum? Încep să am regrete, să-mi fac reproşuri. Prietena mea de atunci era peste cei mai mulţi dintre studenţii mei de azi. Nu citea, dar făcuse o şcoală serioasă şi măcar nu comitea dezacorduri cu dezinvoltură... Da, ştiu că e nediplomatic, dar este purul adevăr. Şi încă ceva, ce ţine de normalitatea de mai an: nu a dat la Litere, ci a urmat o carieră confrom talentelor ei.

După câţiva ani de experienţă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic: nici când o studentă confundă iluminismul cu iluzionismul; nici când altcineva o confundă pe Helga, frumoasa soţie a Strutocămilei, cu... Hegel; nici când studentul X e convins că maestrul lui Eliade, Sebastian & Co. se numea Nae Georgescu; nici când, la licenţă, o (era să fie!) absolventă habar nu are ce înseamnă "tragic", deşi a citat în lucrarea sa câteva titluri grele în domeniu; nici când o alta pronunţă, cu nonşalanţă, ba chiar cu gingăşie, numele lui Bachelard à l'anglais (nu-i nimic, un poet din târg, doctor, cum altfel?, îi ortografia prenumele, cu egală seninătate, dar fără gingăşie, Baston, considerându-l, ştiu eu, rudă cu Miţa Baston).

Şi totuşi... uneori simt că s-a ajuns prea departe. Azi am primit un mesaj din partea organizatorilor unei conferinţe naţionale. Precizau în invitaţia lor că un comitet ilustru va analiza propunerile doritorilor şi va delibera dacă le acceptă au ba. Şi au deliberat. Problema este că şeful ăl mare al întregii "afaceri", care semnează cu "dr." înainte de nume, mi-a comunicat, printr-un mail oficial, verdictul pe care îl aşteptam cu sufletul la gură: "Vă anunţăm că a-ţi fost acceptat să participaţi la Conferinţă cu lucrarea propusă". Halal!

Acum, vina acestei stări este împărţită. Un lucru ştiu sigur: s-a ajuns aici în numai câţiva anişori. Studenţii mei din primii ani erau buni şi foarte buni. Marea performanţă a sistemului de învăţământ românesc aceasta este: da, a facilitat oricui, dar oricui accesul la învăţământul superior; poţi face o facultate oriunde, din Iaşi, în Caracal, din Bucureşti, în Copşa Mică. Acum, să mai cred că un ministru, cum este domnul Funeriu, care are o pasiune pentru maşinile Jaguar şi o experienţă colosală la catedră, va readuce lucrurile în matca lor normală? Ei bine, pentru aşa ceva nu mai găsesc resurse...

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.