Arnau Pons: „Nimeni nu poate nega că Paul Celan a devenit un poet mitic al secolului XX, încărcat de umbrele Holocaustului”/ de Jana Balacciu Matei

Arnau Pons s-a născut în 1965 la Felanitx, în insula Mallorca, iar, din 1989, s-a stabilit la Barcelona. Scrie, comentează şi traduce poezie, în care vede o activitate reflexivă şi critică de unde nu poate lipsi latura etică şi politică, graţie caracterului ei nesupus şi emancipator. Pons traduce de obicei în catalană, dar şi în spaniolă, din franceză, portugheză, germană şi italiană. Cunoscător de rusă, ebraică şi idiş, a tradus din această ultimă limbă în iudeo-spaniolă opera cea mai cunoscută a lui Itzhak Katzenelson, "Cântecul poporului evreu asasinat". Poezia proprie o scrie în catalană, dar este şi autorul unui ciclu de poeme în iudeo-spaniolă, "Solombra menazada" (Doar umbra ameninţată). A scris despre diferiţi autori străini şi catalani (Maurice Blanchot, Hélène Cixous, Salvador Espriu etc.), iar lui Paul Celan i-a consacrat trei lucrări (Celan, cititor al lui Freud, 2006; Înainte de zori, 2008, publicată şi în Franţa şi Germania; Stirpe de aboliţi, 2010).

Mare admirator şi traducător al lui Paul Celan, colaborează din 2001 cu filologul francez Jean Bollack, ale cărui lucrări, Poésie contre poésie (Celan et la littérature) şi Pierre de cœur le-a tradus şi introdus în mediul hispanic. Conduce la Editura Muntaner din Barcelona o colecţie de traduceri de poezie şi una de eseistică.

- Sunteţi editorul volumului Paul Celan y Rumania: La Adolescencia de Un Adios - tradus din română, spre satisfacţia noastră, de Xavier Montoliu Pauli, un deja vechi prieten al românilor. A fost apariţia volumului un act de omagiere a lui Celan, cum s-a întâmplat în multe colţuri ale lumii, anul 2010 fiind, se ştie Anul Celan, în care s-au împlinit 40 de ani de la moarte şi 90 de la naştere?

- A fost o coincidenţă fericită şi mă bucur. Nu a fost ceva premeditat, aşa s-au întâmplat lucrurile. Când mi s-a prezentat ocazia de a publica această carte nu am stat pe gânduri. O aveam în cap de mulţi ani, dar nu vedeam cum ar fi posibil. Nu vorbesc româna şi, până de curând, nu am avut contacte cu România şi cu mediul cultural românesc. În timpul unei vizite la Berlin, mi s-a propus să citesc din poezia mea şi din traducerile unor poeme de Celan în catalană, făcute de mine. Era la Institutul Cultural Român de acolo, unde s-au citit şi poezii de tinereţe, în română, de Celan. Directoarea Institutului, mulţumită de primirea de care s-a bucurat această acţiune, a sugerat numele meu organizatorilor Festivalului de Poezie de la Neptun-Mangalia, care m-au invitat la festival doi ani mai târziu, iar acolo, întâmplător, am vorbit despre cartea lui Petre Solomon cu Ion Bogdan Lefter, care m-a pus imediat în legătură cu fiul autorului, regizorul Alexandru Solomon. Alexandru a primit foarte bine propunerea mea de publicare în spaniolă a cărţii. Dar, mai ales, trebuie avut în vedere că atunci când se lucrează într-o editură mică, neorientată spre profit, e foarte important entuziasmul colectiv ca lucrurile să iasă bine, fără piedici. De fapt abia când l-am întâlnit pe Xavier Montoliu, bun cunoscător al limbii române şi de o mare sensibilitate literară, am putut avansa în acest proiect. A fost parcă o întreagă succesiune de coincidenţe propice apariţiei acestei cărţi. Când i-am pus pe Xavier şi Alexandru în contact, totul a mers strună. În cazul unui autor străin, traducătorul este piesa-cheie a întregului angrenaj, căci vocea lui îi dă o nouă fiinţă. Dacă el se implică cu adevărat, totul merge bine. Din fericire, am beneficiat şi de o subvenţie de la Institutul Cultural Român, vitală peentru noi în acest timp de criză. Şi astfel cartea a apărut chiar la o dată plină de semnificaţie. Putem spune că totul a ieşit perfect.

- De ce interesul pentru puţinii (1945-47) ani petrecuţi de Celan în România? Îi consideraţi importanţi pentru cunoaşterea poetului?

- Îmi amintesc că am citit cu curiozitate şi cu o anumită surprindere traducerea franceză a cărţii lui Solomon, publicată în 1990. Deodată mi se oferea un portret al lui Celan care contrasta puternic cu imaginea poetului de până atunci, din Franţa şi Germania. Cultura tinde, pe de o parte, să sublimeze şi să mitifice, iar pe de altă parte, să neutralizeze şi uniformizeze. Şi nimeni nu poate nega că Celan a devenit un fel de poet mitic al secolului XX, încărcat de umbrele Holocaustului, în dezbatere cu Heidegger. El însuşi are poeme sarcastice care analizează această etichetă, de "poet al Holocaustului", care i s-a pus chiar din timpul vieţii. Solomon vorbeşte, în schimb, de tânărul poet pe care l-a cunoscut şi de relaţia efervescentă şi necomplexată pe care era capabil să o stabilească cu limba; se referă şi la acuza de plagiat care l-a afectat şi la singurătatea în care trăia la Paris. Cartea lui nu vrea să-l înalţe pe Celan, ci să îl apropie şi să-l facă tangibil. Îl situează pe poet într-un context istoric foarte concret. Îi arată şi latura ludică şi experimentală, care contrastează cu cea întunecată şi melancolică, ceea ce explică foarte bine natura unor opere ulterioare, ca de exemplu Trandafirul nimănui (Die Niemandsrose). Cert este că, începând din anii '80, Celan a fost mult parazitat de filosofie, mai ales de hermeneutica filosofică. Ceea ce i-a deviat cititorii, i-a îndepărtat de dimensiunea critică şi modernă a operei lui. Doream ca această dimensiune artistică şi mai omenească a lui Celan, pe care ne-o oferă Solomon, să ajungă şi în Spania, unde s-a întâmplat acelaşi lucru ca în alte părţi, unde a fost sublimat şi deformat până ce poemele lui au devenit ilizibile, misterioase, insondabile, bolnăvicioase sau mistice. Sunt întru totul de acord cu Solomon când zice că trebuie cunoscută viaţa unui autor spre a-l putea citi, mai ales în cazul unui autor implicat şi dificil, precum Celan. Este şi părerea lui Jean Bollack. Nu e vorba de cădere în biografism, nici de citit poemele în lumina biografiei, ci de a avea în minte de unde vine poetul, căci poemele sunt deseori comentarii sau analize ale unor experienţe concrete. În acest sens, exterioritatea lui Celan, condiţia lui de străin lui sunt esenţiale pentru a înţelege, insist, dimensiunea critică a operei sale.

- Nu este ermetismul poeziei lui Celan un obstacol pentru receptarea lui astăzi? Ce tip de efort hermeneutic cere cititorului?

- Trebuie spus de la bun început că Celan nu se vedea pe el însuşi ca un poet ermetic. După el, ermetismul este mai degrabă un joc, un joc închis, de la un limbaj la altul, fără o veritabilă corespondenţă cu istoria, cu Istoria cu majusculă. Şi, de asemenea, fără prea multă legătură cu contingenţele şi accidentele vieţii. Acest lucru trebuie avut în vedere. Într-un fel, e ca şi cum poemele lui ar fi adnotări dintr-un jurnal ce se scrie zi de zi sau noapte de noapte. Şi, puţin, ca nişte schiţe ale unui pictor, care se acumulează proliferând şi dau seama de punctele de gravitate ale existenţei. De lucrurile care trebuie înregistrate. Sau de care trebuie dat mărturie. Întotdeauna scria pornind de la ceva, în legătură cu ceva. E ceea ce el numeşte «das Andere». Poemul interoghează ceea ce i se prezintă, intră în dialog cu el, deseori un dialog tensionat, nemilos, critic, intens. Găsim la el luări de poziţie faţă de alţi poeţi contemporani, autoportrete (eu ca un altul), reacţia intransigentă în faţa unei lecturi, care poate fi filosofică, teologică sau poetică. Din aceste cauze, din faptul că poezia lui este una de auscultare a timpului său, el nu se vedea ca un poet ermetic. Opera lui are o foarte importantă dimensiune politică şi etică. Este cert însă că e nevoie de o iniţiere spre a-l putea citi, e nevoie de o mediere care să ajute intrarea. Textele lui Bollack pot fi de mare ajutor. Orientează cititorul, îl obişnuiesc cu idiomul creat de Celan, în care cuvintele dobândesc o nouă semnificaţie, graţie căruia sonorităţile germanei ajung să sugereze mereu altceva, ceva mai acordat cu crimele şi catastrofele istoriei. Cititorul trebuie să elimine lectura imediată, viscerală, pur senzorială. Este o poezie foarte elaborată, care-şi cere timpul.

- Aceeaşi întrebare referitoare la traducătorul lui Celan. Ştiu că există diferenţe mari de opinii în această privinţă. Cum trebuie căutat sensul (poeziei lui Celan), ca să îl parafrazez pe Jean Bollack.

- Trebuie să te familiarizezi cu modul lui de a vorbi. Cel mai important, de la bun început, e să înveţi să identifici natura pronumelor în poeme. Cine e «tu», «eu», «noi», «ei», în fiecare poem. Şi trebuie ştiut că, în numeroase cazuri, «tu» este el însuşi: poetul Celan. Că e o disonanţă între "eu" (subiectul istoric) şi "tu" (subiectul liric). De parcă am asista la un dialog între Paul Antschel şi Paul Celan. Un dialog nu lipsit, deseori, de o anumită ironie, o anumită gravitate, un anumit sarcasm. Alteori «tu» poate fi femeia iubită cu care începe o polemică sau căreia îi oferă un poem erotic şi totodată istoric. Dacă cititorul este convins că există un sens şi acesta trebuie descoperit, fără îndoială opera însăşi îl va ajuta. Trebuie să te familiarizezi cu ea. Trebuie dată atenţie pasajelor paralele sau similare din poeme. În definitiv, se învaţă un nou idiom. Este magia poeziei.

- Dar sensul poeziilor dumneavoastră cum ar trebui căutat de către un traducător?

- Nu e nici pentru poezia mea o formulă specifică, aplicabilă în fiecare caz. Bollack a demonstrat că interpretarea textelor greceşti antice şi a celor mai moderne şi dificile, precum Celan şi Mallarmé, face parte din aceeaşi artă a lecturii. Trebuie să înveţi să citeşti. Nu e ceva evident. Întotdeauna trebuie făcut acelaşi tip de muncă, pentru care e obligatoriu un interes viu şi autentic, un efort şi, de asemenea, o cercetare. Trebuie pornit de la ideea că există un autor, adică un subiect, şi că acesta ia atitudine faţă de propria tradiţie şi, de asemenea, faţă de marile opere ale literaturii universale. Poemele mele au moştenit caracterul analitic şi critic al poeziei lui Celan. Vorbesc despre viaţa mea, despre lecturile mele, despre relaţiile mele. Mă dezvălui atât, încât chiar mi-e frică să le public imediat. Pentru cineva care nu mă cunoaşte deloc, pot părea deconcertante, dar senzaţia mea nu e asta.

- Sunteţi membru al grupului de cercetare Jean Bollack de la Paris. Ce înseamnă mai exact acest lucru?

- Lucrăm într-o strânsă colaborare de mulţi ani. Este o prietenie intelectuală care implică solidaritate şi încredere. În ce priveşte poezia lui Celan, suntem practic trei care lucrăm împreună: Bollack, Werner Wögerbauer, un elev al lui Bollack, austriac, dar care trăieşte şi predă la Nantes, şi eu. Ne înţelegem foarte bine. Ne întâlnim la París, acasă la Bollack, şi acolo decidem ce poem sau poeme de Celan vrem să comentăm. Iniţial, citim împreună poemul şi ne notăm descoperirile şi dubiile. Apoi lucrăm fiecare separat şi, încă o dată, ne împărtăşim rezultatele. Ne sunăm şi ne scriem des. Când unul dintre noi scrie un text, îl transmite celorlalţi şi, din acest punct, dialogăm. Ne ajutăm să înaintăm cu remarcile şi criticile noastre. Toţi trei avem în cap aproape toată opera lui Celan, îi ştim pe de rost poeme şi ştim să le punem în relaţie, căci sunt ani de când îl citim. Avem în vedere şi ce se scrie despre Celan, uneori spre a reacţiona faţă de ceea ce s-a spus. E o muncă combativă. Foarte de poet. Chiar dacă textele ce rezultă sunt în proză.

- Sunteţi poet şi mare iubitor de poezie. Aţi tradus, în catalană şi spaniolă, autori din germană, franceză, italiană, portugheză. Aţi publicat la Editura Muntaner multe nume din aceste zone culturale. Putem spera că, într-o zi, li s-ar putea adăuga şi nume româneşti?

- Pot să vă asigur că începând de acum, graţie colaborării şi sprijinului lui Xavier Montoliu, în catalogul nostru vor fi autori români. Pentru început ne interesează să publicăm o antologie de poezie de Marin Sorescu. Editorul, cu care lucrez cot la cot, este Leonard Muntaner, şi el originar din Palma de Mallorca. Publică de mulţi ani în catalană şi acum a deschis şi o direcţie în spaniolă, în care a apărut cartea lui Solomon şi care ne serveşte şi să facem cunoscuţi scriitori catalani în spaniolă, fie în traducere, fie fiindcă din cauza circumstanţelor istorice (de exemplu, exilul în America Latină) şi-au scris vreo operă în această limbă. Fiica lui Leonard, Maria Muntaner, conduce o colecţie de proză în catalană şi e foarte deschisă propunerilor. Nu mă îndoiesc că literatura română e plină de surprize. Am citit recent Norman Manea, un autor care mi se pare foarte interesant. Dar cred că mai am mult de descoperit.