Colecţionarii preţurilor-record/ de Remus Andrei Ion
Cele două tablouri reprezentative ale lui Nicolae Grigorescu, "Cârciumă la Rucăr" şi "La marginea pădurii", au fost cumpărate de acelaşi colecţionar. Sunt primele lucrări de pe piaţa de artă oficială care au trecut pragul de 200.000 de euro. Împreună au fost adjudecate cu 430.000 de euro, la care se adaugă taxele şi comisionul, unul special... de mic în acest caz.
Cumpărătorul, în mod evident, nu a făcut doar o simplă investiţie. Ar fi licitat doar pentru una dintre opere. Este un colecţionar aparte, cu calcule sigure, cash disponibil, amator de artă şi mai ales de artă scumpă. Aşa cum bănuiesc că este şi cumpărătorul lui Ţuculescu de 105.000 euro, al "Mării fermecătoare". Într-un fel, momentul "Grigorescu peste 200.000" deschide o nouă perspectivă pentru ideea de colecţionar de artă importantă - şi nu doar investitor în artă, aşa cum s-a conturat în ultimii doi ani -, dincolo de faptul că relansează piaţa de artă locală în ochii celor care o monitorizează şi în funcţie de cifre, recorduri, preţuri, volum de tranzacţii.
Pentru piaţa de artă în ansamblu, colecţionarul este cel mai
important personaj, el se interesează şi de arta veche şi de
creaţiile artiştilor momentului, el se oferă să cumpere mai mult
decât să vândă, să conserve, să compună un patrimoniu.
Colecţionarul deschide discuţii, iniţiază prietenii, pune întrebări
incomode, ascultă, are o măsură a preţurilor, repere proprii despre
frumos pe care însă este dispus să le şi schimbe.
Colecţionarii stabilesc de multe ori preţurile, după negocieri grele cu negustorii. Grigorescu a depăşit pragul de 200.000 de euro pentru că mai mulţi colecţionari (şase!) au avut oferte pe măsură şi au licitat intens (cu peste 30 de salturi de preţ). Anticipată sau nu, cu o mică regie, poate, licitarea "Cârciumii la Rucăr" de la evaluarea minimă de 80.000 de euro (periculos de mică, într-un fel) la 230.000 de euro este un fapt care va rămâne în istoria pieţei de artă. Nu de multe ori un tablou de o asemenea valoare şi-a triplat preţul într-o licitaţie! E drept că, de acum înainte, amatorii de investiţii vor face calcule şi pronosticuri în legătură cu preţul tabloului peste 10 sau 50 de ani. Vor prinde şi capcana: "Piaţa de artă a crescut cu 30% anul trecut"?!? Mai relevant este faptul că preţul e de aproape patru ori mai mare decât "Fata culcată în iarbă", tabloul lui Grigorescu adjudecat cu 60.000 de euro în 2003 şi care a rămas aproape şapte ani cel mai scump Grigorescu de pe piaţă. Cu cât s-ar vinde acum acest tablou la o licitaţie?
O altă minune posibilă tot datorită colecţionarilor este şi prima
vânzare Ţuculescu peste 100.000 de euro. Pentru lumea românească
poate nu e decât o vânzare de top, dar pentru imaginea artei
româneşti în lume este o licitare foarte importantă. Ţuculescu are
alt impact faţă de Grigorescu, Tonitza, Andreescu, Luchian...
Ţuculescu este special, unic, cu un registru stilistic, imagistic
personal. Ţuculescu nu concurează decât cu el însuşi de fapt pe
piaţa românescă şi ar avea succes oriunde în lume dacă ar fi
cunoscut. Cu un vârf de cotă de peste 100.000 de euro (două
achiziţii importante, de 100 şi 105 mii de euro de fapt) şi
evaluări de 600.000 de euro (de neuitat!), se deschide într-un fel
un alt capitol pentru acest artist care a simţit atât de personal
lumea culorilor.
Elogiul colecţionarilor nu poate minimaliza efortul caselor de licitaţii, al negustorilor de artă moderni. Colecţionarii sunt şi ei sensibili la marketing! Ei caută informaţii şi contează cine şi cum le livrează noutăţile, "micile ispite" din reţetele comunicării. Degeaba vinzi un Grigorescu de sute de mii de euro, dacă prea puţină lume ştie acest lucru sau dacă nu ai lista posibililor cumpărători. Pe piaţa de artă românească sunt cinci case de licitaţii care au vânzări de la câteva zeci de mii de euro la peste un milion de euro. Diferenţa este bruscă mai ales la procentajul adjudecărilor: Artmark a raportat chiar vânzări de 100% (110% după calcule care evidenţiază ineditul situaţiei) în timp ce alte patru case de licitaţii - Alis, Goldart, Monavissa, Araart - vând sub 50% din oferta de artă plastică. Aceiaşi autori, alte lucrări, dar mai ales alt marketing.
Artmark a mizat pe cantitate la toate capitolele: bugetare şi de comunicare, de public şi de personal pentru marketing. Unul dintre recordurile mai puţin promovate ale Artmark se referă la numărul de persoane care asistă la licitaţii. Dacă foarte mulţi privesc, mulţi sunt atraşi spre a cumpăra artă. Mii de oameni primesc cataloagele licitaţiilor gratuit, şi mai multe persoane primesc comunicările personalizate pe internet. Artmark are un departament de vânzări ca orice companie de comerţ cu amănuntul. Oameni specializaţi în a aborda personajele din topurile miliardarilor. Aşa au ajuns oameni cu conturi şi averi cu şapte-opt zerouri să cumpere în premieră tablouri cu preţuri de şase zerouri fără să-şi fi propus neapăat să devină colecţionari de artă.
Tablourile scumpe sunt şi o investiţie importantă. Lumea colecţionarilor se stratifică. Sunt colecţionari care îşi permit opere de sute sau mii de euro şi colecţionari care pot oricând cumpăra creaţii de 100.000 de euro. Peste sumele alocate artei, există un criteriu mai important care îi diferenţiază însă pe colecţionari: felul în care îşi valorifică estetic achiziţiile! Lucrări cumpărate astăzi din ateliere cu doar câteva sute de euro pot valora peste o generaţie de 10 sau 100 de ori mai mult. O colecţie bine închisă în cutii de valori la bancă sau în vile cu câţiva vizitatori are o istorie mult mai tristă decât alte colecţii construite pe comunicarea permanentă cu alţi amatori de artă, integrată în sistemul de expoziţii, cu artişti, istorici, studenţi. O colecţie deschisă este mai interesantă decât o colecţie închisă, indiferent de valoarea ei în bani.