Cum arăta vilegiaturistul de altădată/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea 30.03.2011

Nu am mai fost demult la mare, pe litoralul românesc. Şi nici nu am de gând să mă duc prea curând, pentru că am oroare de mizeria de sub tufişuri, de manelele urlate la terase, de tarabele de peste tot, de apa murdară şi plaja înghesuită, de serviciile în silă şi de prostul-gust atotcuprinzător. Prefer să mă duc la alte mări şi să mă uit la cărţile poştale de la Marea Neagră, de altădată.

La începutul secolului 20, nimeni nu se gândea să-şi expună pielea pe plajă la mare, curele montane şi cele maritime fiind recomandate mai mult pentru aerosoli. Baia în mare se făcea cu ajutorul unor cabine de lemn, amplasate pe piloni de lemn la câţiva metri în larg. Mai mult, doamnele nu obişnuiau să înoate, ci doar să se zbenguiască în mare ţinându-se de o frânghie legată de mal. Erau îmbrăcate în costume cu rochiţe, fundiţe şi pantalonaşi menite să le ascundă, nu să le arate formele, concursul de fete cu tricouri ude fiind de neimaginat. Bărbaţii care se aventurau să înoate mai în larg purtau şi ei un fel de combinezon cu mâneci şi pantaloni, astfel încât peisajul unei plaje de pe litoral de dinainte de primul război mondial arăta radical diferit de cel actual.

Abia în 1946 au apărut aşa-numiţii bikini - după numele minusculului atol din Oceania unde americanii efectuaseră cu un an înainte experienţe nucleare -, dar erau consideraţi insuportabil de provocatori şi doar Brigitte Bardot şi Jayne Mansfield au reuşit să îmblânzească atitudinea faţă de el. Cât despre banalul şi omniprezentul topless nici vorbă, iar pe nudiştii din anii 60 jandarmul Louis de Funes îi fugărea pe plajele din Saint Tropez.

Revenind la epoca de altădată, deşi cărţile poştale oferă mărturia unei oarecare aglomeraţii pe plajele de la Techirghiol sau Mamaia ori pe terasele şi chioşcurile de la Sinaia, pe atunci nici sufragiul nu era universal şi nici tot românul nu avea acces la vilegiatura la munte sau la mare. Mergeau în staţiune oamenii cu oarecare stare (materială) şi statut (social), iar atmosfera era propice pentru mondenităţi şi bârfe, iar nu pentru distracţie şi scandal. Plaja era un fel de bulevard, un fel de corso sau de zonă pietonală actuală, unde domnii şi doamnele îşi etalau costumele, ţinute şi uniforme, unde se făcea conversaţie la o plimbare, se citea gazeta la un şvarţ, se schimbau de sub umbreluţă priviri cu subînţeles.

Nimic din puzderia de hoteluri, vile, case, restaurante, terase, chioşcuri ce se îngrămădesc haotic pe litoralul mioritic actual nu exista în 1899, tot aşa cum, atunci, Marea Neagră nu era nici la fel de flămândă de nisipul plajelor şi falezelor erodate şi nici pe departe la fel de murdară cu deşeuri de larg consum precum în zilele noastre. Abia pe 20 septembrie 1899 a apărut Staţiunea balneară Movilă-Techirghiol - o premieră pentru întreaga Dobroge - datorită hotelului construit de proprietarul Movilă. Construcţia a fost urmată în zece ani de alte cincizeci de hoteluri şi vile. S-au conturat astfel Băile Movilă, numite apoi Carmen Sylva - considerată în perioada interbelică cea mai luxoasă staţiune a litoralului, care va fi însă trecută după 1948 în regim proletar sub numele de Vasile Roaită (cel despre care se spune că a murit trăgând sirena la greva ceferiştilor din 1933), pentru a deveni în final Eforie Sud.

Mamaia a fost inaugurată în 1906 ca urmare a extinderii portului Constanţa, staţiunea "băilor de mare" mărindu-se odată cu construirea rezidenţei de vară a familiei regale; primul hotel a fost Rex, construit în 1936, Cazinoul datând din 1925.

Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, la fel ca şi Costineşti-ul studenţesc, sunt staţiuni de hoteluri-bloc, construite în Epoca de Aur, având cât mai multe etaje şi camere pentru oamenii muncii de la oraşe şi sate, unele cu o arhitectură mai deosebită, altele mai banale, care îşi caută încă o identitate. Aceste locuri şi-au pierdut aerul socialist aşa îmbibate cum sunt de o mucava policoloră, fără a fi nici capitaliste, fie şi numai din cauza prăpastiei dintre preţuri şi calitatea serviciilor şi a curăţeniei oferite. Nici vilegiaturiştii de acum nu mai seamănă deloc, la fire sau la port, cu cei din timpurile lui Carol I şi nici cu cei de pe vremea lui Ceauşescu: le lipseşte atât eleganţa şi nobleţea autentică a primilor, cât şi cosmopolitismul disimulat prin succesele obţinute în producţie al celorlalţi.

În ceea ce mă priveşte, ştiu că nu fac parte nici din casta vilegiaturiştilor de altădată, nici nu m-am putut făli cu succese în producţie (doar cu agăţat nemţoaice până prin 78) în tinereţea mea ceauşistă şi cu certitudine nu fac parte dintre cocălarii actuali de bani gata. De aceea nu mă duc pe litoralul românesc.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist în operaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi revistei "Flacăra".