Părinţi şi copii de-a lungul timpului/ de Adrian Majuru

Grija pentru educarea copiilor a fost întotdeauna prezentă în familiile româneşti, dar cu nuanţe diferite şi chiar discrepante, de la cald la rece. Cu alte cuvinte, educaţia a diferit în funcţie nu de posibilităţile familiei, cât mai ales în funcţie de necesităţile ei.

În lumea negoţului mic sau mare, de la cel mai prăfuit târg la oraşul reşedinţă domnească, educarea cunoştea alte repere. Dacă fetele aveau în vedere menajul, gospodăria şi o şcolire la pension în cazul fiicelor de negustori bogaţi, băieţii aveau reperele trasate.

Din biografia negustorului Stancu R. Becheanu (1826-1907) aflăm că "la 17 ani, după ce a învăţat carte timp de cinci ani în oraşul Slatina cu profesorul George Ardeleanu, (...) s-a aşezat la stăpân la Dimitrie Gheorghiu şi Nicolae Ion, lipscani, cu leafă de 350 lei pe an". După şapte ani, în anul 1851, Stancu îşi deschide prăvălie, mai întâi asociat cu un alt negustor, iar din 1858, are propria-i afacere. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, după primii ani de şcoală cu dascălii mahalalelor, pentru scris, citit şi socotit, româneşte cu litere chirilice şi greceşti, copiii neguţătorilor, funcţionarilor şi ai celor cu venituri medii, urmau 7 ani de ucenicie în prăvălia părinţilor sau a unui negustor. Plecau de la munca grea a catalogării mărfurilor, a curăţeniei în depozit şi prăvălie, la ţinerea catastifului cu cheltuieli şi venituri. După această practică, începând cu 1850 de obicei, băieţii erau trimişi la Şcoala Comercială de la Viena sau Berlin. Rolul lor acolo nu era legat numai de studii, cât mai ales dezvoltarea afacerilor părinteşti, prin conexiuni cu firme noi şi prin cultivarea relaţiilor cu cât mai mulţi negustori locali.

În mare măsură, secolul al XIX-lea a păstrat radiografia educaţională după tipul clasei sociale. Poziţia socială a familiei determina invariabil viitorul copilului, iar pentru familiile cu venituri modeste din mediul rural şi urban, "învăţătura şi educarea prin cultură" a copiilor lor "nu era o preocupare obştească" deoarece "viaţa fiind mult mai simplă şi mai uşoară, fiecare categorie de copii primea educaţiunea, cultura şi îndeletnicirea mediului social căruia aparţinea".

În timp ce copiii boierilor sau copiii născuţi în familii cu venituri substanţiale "învăţau cartea cursului primar şi gimnazal la ei acasă, sub grija şi priceperea vreunui aşa-zis editator" şi mai rar erau întâlniţi în vreunul din Pensioanele oraşelor, şcolile publice se bucurau de atenţia familiilor burgheze, ele fiind "aproape singurile" care-şi trimiteau "odraslele" la asemenea şcoli.

Copiii meşteşugarilor şi ai oamenilor simpli "erau în cea mai mare parte daţi din vreme la deprinderea uneia din meserii". Chiar şi după 1900 sau în anii interbelici, după ciclul primar gratuit şi obligatoriu de patru ani, copii de 10-12 ani ajungeau ucenici prin ateliere de cizmărie, tăbăcărie etc., îşi ajutau părinţii care lucau prin manufacturi, fabrici şi industrii de tot felul. La începutul secolului XX, la fabrica de sticlărie din Azuga, calfele sunt "tineri între 16-20 de ani, iar cei care ţin forma şi duc sticla la cuptorul de călit sunt copii între 8-14 ani. Aşa se explică de ce mulţi sunt analfabeţi, fiindcă trebuind să lucreze toată ziua, nu au timp să meargă la şcoală. Toţi sunt slabi, palizi şi rău îmbrăcaţi".

În mediile sociale medii şi înalte orăşeneşti apar schimbări simţitoare de atitudine, cu precădere la generaţiile mai tinere, faţă de copiii lor, direcţionaţi către continuarea şcolii după gimnaziu şi chiar liceu. După primul război mondial porţile universităţilor li se deschid larg şi fetelor din mediul rural şi urban provincial. Mircea Eliade descrie imagini din anii '20, cu "fete sărace, care studiau medicina sau literele, învăţînd o parte din noapte, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol, îndrăgostite, ameninţate de ftizie; băieţi de ţărani sau de muncitori, care-şi câştigau viaţa dând meditaţii, găzduiţi în cămine insalubre, veghind până în zori în faţa tratatelor de medicină sau inginerie" - imagini nu foarte diferite de cele întâlnite prin anii'80 ai secolului XX sau de realităţile căminelor studenţeşti de azi.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.