Arte marţiale (IV). Judo sau calea supleţii/ de Alexandru Ciolan

Judo este un produs tipic al epocii Meiji.

La mijlocul secolului al XIX-lea, însă, capitalismul şi-a pierdut răbdarea şi a impus, sub ameninţarea tunurilor de la bordul unor nave de război americane, deschiderea spre comerţul internaţional. Şogunul a semnat tratate de pace şi amiciţie cu Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, a trimis misiuni în Occident pentru a studia civilizaţia de acolo şi a început să deschidă ambasade în Europa.

Conectată la exterior, Japonia trebuia să se modernizeze rapid şi în interior, renunţând la relaţiile, instituţiile şi valorile tradiţionale ("feudale"). Iar asta s-a întâmplat în Epoca Meiji.

Părintele judo, Jigoro Kano (1860-1938, foto 2), este el însuşi o figură emblematică pentru epoca Meiji, în care a crescut, s-a format şi a creat - o perioadă de febrile căutări, de sfâşieri între copleşitoarea greutate a trecutului şi atracţia exercitată de sirenele viitorului de tip occidental. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme, poate că Jigoro ar fi fost, ca şi tatăl său, producător de sake, băutura spirtoasă din orez, iar dacă s-ar fi născut mai târziu poate că ar fi devenit ofiţer sau inginer. În perioada în care s-a format el, începuse deschiderea şi prioritară era creşterea de specialişti în limbile şi culturile occidentale.

În primii ani de şcoală (particulară!), Jigoro a studiat confucianismul şi… engleza. La vârsta de 14 ani, se perfecţiona deja în engleză şi germană într-o şcoală ţinută de europeni în noua capitală, Tokyo (fostul Edo). Jigoro era pe atunci un pricăjit de 41 de kilograme şi un metru şi jumătate înălţime, bătaia de joc a colegilor.

A aflat de la un prieten de familie, fost membru al gărzii Şogunului (garda imperială), despre ju-jitsu, arta marţială care l-ar fi ajutat să se întremeze, să capete forţă şi să crească în înălţime. Fostul samurai i-a făcut chiar o demonstraţie practică, dar l-a sfătuit să facă un sport modern - ju-jitsu, arta supleţii (ju â supleţe, jitsu â artă, tehnică) era prea periculos, fusese conceput şi perfecţionat pentru oameni duri, războinici de meserie.

Lui Jigoro îi intrase însă în cap că trebuie să înveţe ju-jitsu şi a început să caute un maestru care să-l admită (proprietarii şcolilor de ju-jitsu nu mai aveau voie, în epoca Meiji, să trăiască exclusiv din predarea artelor marţiale, aşa că îşi deschiseseră cabinete de chiropractică, iar samuraii care în trecut populau aceste şcoli nu mai existau).

La vârsta de 17 ani, Jigoro a păşit pentru prima dată într-un dojo (spaţiu dedicat practicării artelor marţiale) de ju-jitsu al cărui sensei (â maestru) aplica metoda pedagogică cea mai simplă şi cea mai veche: dădea cu elevul de pământ până când acesta descoperea singur tehnica. Jigoro a mai trecut pe la trei maeştri din şcoli diferite până când, la vârsta de 21 de ani, a obţinut licenţa necesară pentru a-şi deschide propria şcoală. A început cu 9 elevi, ajutat, de trei ori pe săptămână, de fostul său maestru.

Ceea ce preda Jigoro în prima lui şcoală nu era diferit de ceea ce învăţase el însuşi. Spre deosebire de foştii lui maeştri, Jigoro trăia într-o lume care se schimba rapid, renunţând fără regrete la ceea ce nu-i mai era de folos. Iar ju-jitsu, aşa cum ajunsese până la el, ca tehnică de luptă cu mâinile goale menită a scoate rapid din luptă adversarul, nu-şi mai avea raţiunea. Jigoro a priceput însă că în cufărul de cunoştinţe pe care îl moştenise erau deopotrivă lucruri utile şi inutile. Şi-a propus să le trieze, să păstreze, să adapteze şi să dezvolte ceea ce şi-ar fi găsit rostul în societatea japoneză care se occidentaliza în ritm rapid. Şi a purces la o sinteză, preluând tehnicile principalelor două şcoli de ju-jitsu, ryu, cele de trântire şi cele de împingere. Pricepuse că e mai uşor să pui la pământ un adversar pe care în prealabil l-ai dezechilibrat. Şi mai pricepuse că dincolo de tehnicile propriu-zise şi de victoria sau înfrângerea într-o înfruntare, în artele marţiale clasice zăcea un imens potenţial de educaţie morală pe care şi-a propus să îl trezească la viaţă.

Legenda spune că principiul noii arte marţiale ar fi încolţit în mintea lui Kano în urma observării atente a unui copac încărcat de zăpadă, ale cărui crengi rigide se rupeau sub greutate, dar cele suple se scuturau, prin îndoire, de nedorita povară. Şi, cum sistemul avea nevoie de un nume care să îl diferenţieze de ceea ce se făcea în celelalte şcoli din Japonia, păstrând totuşi indicaţia filiaţiei, a ales înlocuiască, în vechiul nume, tehnica, metoda (jitsu), care trimitea aproape exclusiv la aspectul fizic şi de antrenament, prin do "cale". Judo nu mai era o tehnică, o metodă de dobândire a supleţii, a flexibilităţii, ci o cale de căutare a ei. Făcând pasul dinspre jitsu spre do, Jigoro Kano a întemeiat prima artă marţială recunoscută internaţional şi devenită sport olimpic.

Licenţiat în ştiinţe politice şi economie, bun vorbitor de engleză, Jigoro Kano a fost toată viaţa lui un educator. A fost angajat ca profesor, a lucrat în Ministerul Educaţiei, a fost primul asiatic din Comitetul Internaţional Olimpic şi, înainte de toate, s-a ocupat îndeaproape de propria şcoală de judo, Kodokan, care a pornit în 1882 cu o duzină de tatami, rogojini de antrenament, s-a mutat din loc în loc, pentru că vechile spaţii deveneau neîncăpătoare, s-a transformat la începutul secolului XX în corporaţie şi a ajuns, la mijlocul anilor '30, să aibă propria clădire, cu peste 500 de rogojini. Şi aceasta avea să fie însă abandonată, după moartea lui Kano, pentru actualul imobil de 8 etaje, în care au loc peste 1.200 de tatami.

Lui Jigoro Kano i se datorează şi sistemul centurilor care diferenţiază, în toate artele marţiale, gradele de expertiză, ca şi ierarhizarea, prin dan, a centurilor negre (în 1911, din Kodokan ieşiseră peste 1.000 de deţinători de centuri negre).

Jigoro Kano s-a stins din viaţă în 1938, pe un vapor care-l aducea spre Tokyo. Gurile rele spun că moartea i-ar fi fost provocată (se opunea militarismului japonez), dar nu există dovezi în sprijinul afirmaţiei. După ce a trecut vârtejul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi lumea a revenit la preocupări mai paşnice, judo şi-a început drumul glorios prin lume. În 1964, la Olimpiada de la Tokyo a fost introdus ca disciplină olimpică. La ora actuală este a treia artă marţială din lume, după numărul de practicanţi (în Franţa este chiar prima, înainte de karate). UNESCO a declarat judo, alături de nataţie şi de gimnastică, sportul cel mai complex şi cel mai indicat pentru formarea fizică şi morală a tinerilor.

În ţara noastră, aflăm de pe site-ul Federaţiei Române de Judo, unul dintre profesorii formaţi de Jigoro Kano ar fi ajuns prin 1928, iar în 1934 s-a organizat prima competiţie, în care s-au înfruntat elevii şcolilor de jandarmi şi pompierii. De atunci ar trebui să dateze, aşadar, numele sportului. Şi la noi, însă, ca şi în restul lumii, judo creşte cu adevărat abia în anii '50. Pe la jumătatea anilor '60 încep demersurile pentru crearea unei Federaţii Naţionale, care ia fiinţă în 1968.

Înainte de a se fi folosit internaţionalul karateka, practicanţii români ai sportului flexibilităţii erau desemnaţi cu un nume românizat, judocan: "În faţa unor adversari de valoarea celor prezenţi pe saltelele instalate în sala Floreasca, judocanii români şi-au etalat calităţile." (Sc. 29 I 73 p. 2). Spre zilele noastre, citind în presă, titrat cu litere de-o şchioapă, că "Titoasca (un interlop) a bătut un judocan cu ranga" (Curierul zilei 27 V 09), dar că "Judoka clujeană Corina Căprioru, aur la Europenele de la Viena" (Z. de Cluj 23 IV 10) deducem că s-a produs deja o specializare stilistică: judoka ar fi termenul oficial, iar judocan cel folosit în registrul colocvial. Avem chiar consemnată, pe la începutul anilor '80, o formă hibridă, o bâlbă între forma neaoşă şi cea internaţională - judokan: "M.F. este al treilea judokan român care îşi adjudecă titlul de campion european" (Sc. 15 V 82 p. 5). Cum se va fi ajuns la ea…? Ortografiind neaoşul judocan cu internaţionalul "k" în loc de "c"…? Sau adăugând sufixul românesc -an (familiar din lungan, găligan, mexican etc.) la cosmopolitul judoka…? Greu de spus. Poate că ambele explicaţii sunt valabile, lămurind în egală măsură mecanismul de producere a confuziei. În orice caz, interesant este că dicţionarele româneşti (DEX, Dicţionarul ortografic) l-au consemnat întâi pe judocan, în care au văzut un calc după fr., engl. judoka. Până şi MDN (Marele dicţionar de neologisme), din anul 2000, îl adoptă/adaptează pe judocan, după ce ediţiile succesive ale Dicţionarului de neologisme au înregistrat forma judoka.

La fel ca în cazul luptătorilor de karate, care, aşa cum am văzut săptămâna trecută, au un nume copiat după cel internaţional, karateka, şi unul românizat, karatist, forma sufixată judocan pare a fi preferată, pentru că este în spiritul limbii.

Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universităţii Bucureşti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor la Editura Politică şi ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor şi administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător şi publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferinţe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu, Fărâmiţă Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul şi conservele de casă. Dorinţe: să aibă nepoţi. Are un nepot.