Din nou Demonul teoriei/ de Ziarul de Duminică

Colecţia îngrijită la Editura ART de Laura Albulescu continuă să ne surprindă cu cărţi incitante, din cel mai diverse domenii, semnate de cercetători sau scriitori de prestigiu.

Pascal Picq, Laurent Sagart, Ghislaine Dehaene, Cecile Lestienne - Cea mai frumoasă istorie a limbajului. Traducere din limba franceză de Luminiţa Brăileanu. O carte necesară pentru înţelegerea limbajului, fără de care civilizaţia nu ar fi fost posibilă. Un volum complex, dar prietenos, în care antropologia, lingvistica, filosofia şi neurobiologia încearcă să pună cap la cap unul dintre cele mai complicate puzzle-uri.

Nu ne putem lipsi de el ca să ne organizăm gândurile, să ne împărtăşim ideile, să comunicăm, să iubim, să visăm. Limbajul este cu siguranţă un atribut unic al omului, o aptitudine atât de naturală încât uităm cât este de excepţională, de fapt. Fiecare fiinţă umană se naşte aptă pentru vorbire, însă mai întâi trebuie să înveţe să o facă. Ce bricolaj al evoluţiei a dus, la un moment dat, în negura vremurilor, la apariţia limbajului? Cum se exprimau strămoşii noştri? Exista odinioară o singură limbă, una universală? De ce s-au diversificat apoi limbile pe pământ? Cum reuşeşte puiul de om, această veşnică minune, să re-înveţe să vorbească, cum recunoaşte cuvintele, ce se întâmplă în creierul lui? Descoperirile uluitoare făcute de antropologi, lingvişti şi neurobiologi ne permit acum să o luăm pe urmele limbajului începând cu primele fosile. Trei mari cercetători îşi trec unul altuia ştafeta în acest volum, pentru a depăna, într-un dialog pe înţelesul tuturor, una dintre cele mai frumoase poveşti ale noastre, şi cu siguranţă cea mai aparte.

Pascal Picq este paleoantropolog, profesor la Collège de France, autor a numeroase lucrări despre preistorie şi evoluţia hominizilor, strămoşii omului.

Laurent Sagart este lingvist, director de studii la Şcoala de studii superioare în ştiinţe sociale din cadrul CNRS. Specialist recunoscut internaţional în evoluţia limbilor, pledează pentru plurilingvism, fiind un mare apărător al diversităţii limbilor.

Ghislaine Dehaene este pediatră, directoare de studii la secţia de neuro imagistică cognitivă din cadrul CNRS. Specialistă în studiul limbajului la sugari, imaginează şi pune în practică experienţe menite să "arate" creierul pruncilor în acţiune, sondând capacităţile de înţelegere şi comunicare la vârste foarte fragede.

Cécile Lestienne este ziaristă.

Jean Amery - Despre îmbătrânire. Traducere din limba germană şi note de Alexandru Al. Şahighian. Un eseu esenţial despre complexitatea unui fenomen a cărui descifrare a constituit dintotdeauna un Graal al umanităţii: îmbătrânirea.

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pe cel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din puterea imaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de faţă. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşte abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă de timpuriu.

În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al şaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform unei obiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şi din această pricină va trebui considerat ca atare.
Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iar după mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i se bombează destul de nefiresc, dubios chiar. Părul negru şi des care-i ajunge până pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidă ce se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.

Jean Améry (1912-1978), născut Hans Mayer, a fost un imporant eseist de origine austriacă, mare parte din opera sa fiind dedicată experienţelor trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi explorării conceptelor de evreu şi victimă. A studiat literatura şi filosofia la Viena, Améry a fost, de asemenea, implicat în mişcările de rezistenţă anti-naziste din Belgia, acţiuni care l-au trimis în lagărele de concentrare, suferind îndelungate torturi din partea Gestapoului. După Auschwitz şi Buchenwald, a fost eliberat în 1945, la Bergen-Belsen. Una dintre cele mai importante cărţi ale sale este La limitele minţii: Reflecţiile unui supravieţuitor asupra Auschwitzului şi realităţilor sale. Alte volume importante sunt Despre îmbătrânireşi Despre sinucidere: discurs despre moartea liber aleasă, ambele în curs de apariţie la Editura ART.

În 1978, Améry s-a sinucis printr-o supradoză de somnifere.