Boema 33/ de Mihail Gălăţanu

Am început să îndrăgesc boema încă de pe vremea când, aflându-mă la liceul militar, eram foarte tînăr, aproape crud. Nu împlinisem mai mult de paisprezece ori cincisprezece ani şi începusem să citesc ceva din «Legenda secolelor».

Îndrăgisem, în consecinţă, Parisul lui Victor Hugo, prin simplul motiv că mă închipuiam acolo, în acel Paris mirabil, colindam pe caldarâmul lui, deşi nu-l văzusem niciodată - şi aveau să mai treacă alţi vreo cincisprezece până aveam să poposesc acolo.

Era Parisul lui Baudelaire, Apollinaire, Lautreamont, Verlaine, Mallarme, precum şi Parisul lui Francois Villon - şi ce pretext mai bun să evadezi dintr-o lume în care, seara, stingerea se dădea la nouă şi jumătate-zece, iar deşteptarea avea loc la cinci şi treizeci punct.

Boema noastră, a elevilor de liceu militar, era să nesocotim regulamentul, să umblăm cu boneta la centură (lucru total nepermis!), să fumăm în spălător (lucru şi mai grav), să aducem rufele de la spălătorie, din oraş, după ce, în prealabil, am ascuns sticlele de băutură la fundul căruciorului mirosind a rufărie curată - şi, culmea îndrăznelii, să sărim gardul, sub ameninţarea pistolului automat şi a rafalelor de mitralieră, ca să mergem la scăldat sau după femei, care cum avea o prietenă - ori ibovnică (norocosul!) - prin împrejurimi.

Boema liceului militar nu era doar o boemă simplă, gratuită; era şi frondă, în cel mai înalt grad. N-ar fi nimic de mirare să spun că, atunci când, mult mai târziu, prin anii 90, am citit «Oraşul şi câinii», cartea lui Mario Vargas Llosa, m-am trezit, pe clipă, pe dată, fascinat de ea. Şi cum să nu fii fascinat când, parcă, altcineva povestea istoria mea personală - sau o aventură atât de simili.

Dar am să fac, brusc, un salt până anul trecut, când, într-o zi de joi, am ajuns pe la "boema" din staţia de maşină 123 (sau/şi 133). Mai ajunsesem de câteva ori în acea tavernă/bistrou, alintată, uneori, lasciv, cu numele de cârciumă.

Acolo m-am întâlnit cu un vechi prieten (dacă un prieten de prin 1983 poate fi considerat la fel de vechi ca vinul J), Daniel Iacob Vorona. Are nume de ăla, ştiţi dumneavoastră, care se lupta cu îngerul. A început o serie de întâlniri cu scriitori, ăsta ar fi cel mai potrivit cuvânt; dar nu oricum, ci în aerul & spiritul boemei. Adicătelea să nu vă închipuiţi (cei care n-au fost!) că ar fi altceva decât fum de îl tai cu cuţitul (eventual cu cel de desfăcut corespondenţa), bere, vin, sporovăială (uneori enervantă).

Preţurile sunt cuminţi - şi noi asemenea. Căci, deşi e boemă, nu s-a pomenit nici un scandal (de ce scandal, la urma urmei?). Sigur, se mai iau oamenii în furci… Structura boemei de la 133 nu se bazează pe un spirit de cenaclu. Nu se întâmplă incizii critice. Se întâmplă, mai curând, un spectacol de muzică şi poezie. Cei care vin acolo nu sunt neaparat mari scriitori, mari poeţi. Deşi sunt şi dintre aceştia. E o lume amestecată, cam de toată mâna. Există, aici, un spirit democratic. Un soi de proletariat al literaturii, care nu se sinchiseşte de fiţe & scrofulozităţi. În principiu, poate veni oricine, dar nu ne aşteptăm să-i vedem intrând pe filfizonii literaturii. Şi chiar de ar veni, i-am primi cu blândă bineţe.

Structura evenimentului porneşte de la celebrarea unui invitat special/principal. Rând pe rând, pe acest «scaun teroretic» au stat, în ordine aleatorie: Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Mihai Antonescu, Gabriel Stănescu (fi-i-ar ţărâna plină cu vin roşu!), Gabriela Panaite, Valentin Iacob etc. Lista este îndestul de lungă - şi se mai, încă, dilată. Ideea e nu de a comenta (musai) producţiile literare, deşi se mai întâmplă şi din astea, ci de a le gusta, în splendoarea lor, pe cele izbutite. Aşa că, firesc, există seri mai pritocite/norocite, precum şi altele mai puţin reuşite.

Există şi pictori care vin aici, cu tablourile lor cu tot. Mă gândesc, de exemplu, la Cătălina Drăgulin ori la Carmen Creţu. Unii chiar vând ceva, nu mare lucru.

Există şi muzică, de la Ana-Maria Dumitru la Cristian Pavel, de la Eugen Stan la Tic Petroşel & Marlene-Jeanette (autrement coifee J), grupul CANTOS ş.a.m.d. La recitări este responsabilă Mariana Bârsăşteanu, dar şi Antilia Romanescu, fiica lui Ioanid Romanescu. Unii vin o dată, nu le place fumul/vinul/berea sau întâmplarea - şi nu mai vin. Alţii vin numai când şi dacă sunt celebraţi. BOEMA 133 este un ostrov al toleranţei. Nu al preafericiţilor. Ci doar al fericiţilor pentru un moment, pentru o seară, pentru o clipă. Într-o vreme în care multe lucruri sucombă, în proza & zaţul crizei, BOEMA (1)33 are (cel puţin) un singur merit: că există.