Opinie de Mădălin Niculeasa: Întoarceţi autorităţile către oameni, domnilor guvernanţi

O dilemă politică, juridică, filosofică, economică şi sub alte aspecte de analiză posibile este de a stabili pe cine servesc/cui profită/cui folosesc instituţiile create pentru a reprezenta şi proteja interesul public, acest concept general şi nedefinit. Am în vedere, în această categorie, autorităţile fiscale, organele de urmărire penală, Parlamentul, Guvernul, autorităţile din domeniul energiei, gazelor naturale, telecomunicaţiilor şi în general orice autoritate care acţionează în vederea salvgardării unui interes identificat ca fiind public.

Există două mari curente de interpretare: unul care spune că aceste autorităţi acţionează în vederea protejării statului, căci acesta este reprezentantul interesului public (interpretarea J.J. Rousseau, după cel care a iniţiat discuţiile cu privire la rolul statului şi principiile separaţiei puterilor în stat), după cum celălalt curent contemplă situaţia în care respectivele instituţii funcţionează şi există, de altfel pentru a proteja cetăţeanul, luat în mod individual şi grupat (interpretarea Jean Monnet, Robert Schuman şi Konrad Adenaeur - doar câţiva dintre fondatorii conceptului de Uniune Europeană, concept care se bazează pe protejarea cetăţeanului, a individului fără ca grupul să fie prejudiciat). Dincolo de aceste două direcţii există variaţii pe aceeaşi temă.

Interpretarea Rousseau este echivalată cu existenţa statului înţelept, concentrat, deştept faţă de interesele cetăţenilor şi echilibrat în ceea ce priveşte raportul dintre interesele cetăţenilor şi cele ale statului. Evoluţia economică, politică şi juridică a conceptului de stat a dezvăluit că statul nu este atât de grijuliu şi de obiectiv în abordare, că este uneori leneş şi delăsător faţă de interesele celor individuali şi că mai mult abuzează de poziţia sa de mare înţelept, situaţie în care a apărut conceptul de uniune economică menită să regleze prin mecanisme obiective raportul dintre cei individuali şi stat, preluând astfel interesul public din mâinile statului şi punându-l în fiecare persoană, luată individual sau grupată alături de altele. Dacă la început instituţiile şi autorităţile funcţionau pentru stat, datorită experienţelor acumulate s-a ajuns ca instituţiile să deservească fiecare persoană individuală sau grup de persoane, în condiţiile în care statul şi-a întors privirea din oglindă (obosind să se tot privească şi protejeze) către cetăţeni.

Toate autorităţile publice din România, cu existenţă pendinte, servesc un concept abstract şi indefinit, adică statul; nu au nicio legătură cu cetăţeanul şi interesul imediat al acestuia. Adică se uită în oglindă spre sine şi doar spre sine şi nu către cetăţean sau interesele acestuia. Uniunea Europeană, la nivel programatic, vorbeşte despre faptul că existenţa acesteia este dată de piaţa internă, unde nota bene acţionează indivizi şi nu state. Motorul economic al acestui conglomerat economic este individul şi grupul de indivizi, iar nu statele sau grupurile de state.

Instituţiile fiscale sunt cele mai narcisiste

Dintre autorităţile publice care au o subzistenţă prezentă în ţara noastră, instituţiile fiscale sunt cele mai narcisiste, fiind cele mai îndrăgostite de propria imagine din oglindă, neavând în niciun fel grija sau tendinţa minimă de a se uita şi în altă parte decât spre stat. Fiscul din România acţionează pentru a proteja şi susţine statul, iar nu pentru a interacţiona în vreun fel cu cetăţenii, luaţi individual sau grupaţi. Prin fisc înţelegem atât cele care fac legile, cât şi cele care le aplică. Nu statul produce venituri impozabile, ci cetăţenii în acţiune individuală sau colectivă.

Blocajul fiscal. În momentul de faţă există multe milioane de euro blocate de către fisc, în sensul că fie sunt executate de la contribuabili, fie le sunt refuzate să fie plătite acestora, pe o raţiune procedurală: fiscul nu soluţionează contestaţia administrativă formulată de contribuabil împotriva constatărilor fiscale, iar instanţele judecătoreşti spun că nu pot stabili cine are dreptate întrucât cel care trebuie să se pronunţe mai întâi este fiscul. Trec luni de zile, iar alteori ani până ce se ajunge ca o instanţă să stabilească cine a încălcat legea: fiscul sau contribuabilul.

În tot acest timp contribuabilul este executat silit, plăteşte penalităţi etc. Procedura aplicabilă fiscului este construită pentru comoditatea, lipsa de responsabilitate şi birocraţia statului. Aceasta nu are nicio legătură cu interesele economice ale contribuabilului, cu faptul că printr-o abordare formală a inspectorilor fiscali şi prin imposibilitatea de a beneficia de o judecată pe fond a cauzei, mulţi contribuabili trăiesc sentimente fundamentale de frustrare fiscală. Un astfel de comportament a fost sancţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de unele instanţe de la noi, dar nu-i pasă nimănui pentru că acesta este comportamentul care le convine, comportamentul neangajant şi ne-responsabil.

Eşalonarea la plată. Invocând discuţiile cu FMI, printr-o ordonanţă de urgenţă s-a reintrodus eşalonarea la plată a creanţelor fiscale şi nu a obligaţiilor fiscale, cum menţionează dispoziţiile ordonanţei. Dincolo de faptul că această instituţie fiscală - eşalonarea la plată - ne aduce aminte de perioada anilor '90 când amânarea la plată era o practică des întâlnită, cu multe excese şi denivelări, actuala procedură de eşalonare la plată este birocrată, formală şi nesubstanţială. Pentru ca un contribuabil să beneficieze de această facilitate fiscală trebuie să constituie o garanţie (bunuri mobile, bunuri imobile, sume de bani) care să acopere sumele eşalonate la plată, dobânzile datorate pe perioada eşalonării plus un procent de până la 40% din sumele eşalonate la plată. O altă condiţie de acordare este aceea ca respectivul contribuabil să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi. Ne întrebăm cum ar putea un contribuabil care are disponibilităţi limitate să constituie o garanţie în bani de peste 140% din sumele eşalonate. Intenţia legiuitorului a fost să protejeze statul, ignorând astfel contribuabilul, întrucât acesta admite că respectivele garanţii pot fi constituite de contribuabil sau de o terţă persoană.

Cu alte cuvinte, pentru fisc important este ca statul să aibă o garanţie, neţinând seama dacă respectivul contribuabil are sau nu posibilitatea să constituie o garanţie, dacă poate să convingă un terţ să aducă o garanţie, sau dacă poate să-şi indisponibilizeze o anumită sumă de bani pe perioada eşalonării. Nu spun că o astfel de procedură nu ar putea avea avantaje faţă de contribuabil, ci spun că reglementarea s-a realizat în mod egoist şi cu faţa spre stat, iar nu spre contribuabil.

Controlul averilor/Verificarea persoanelor fizice supuse impozitului pe venit. Cel puţin la nivel de ipoteză, Codul fiscal nu a reuşit/nu a dorit să supună impozitului pe venit toate veniturile persoanei fizice; există categorii de venituri nefiscalizate şi nu mă refer la cele subiectiv nefiscalizate, ci am în vedere categoriile de venituri considerate de către fisc ca nefiind fiscalizabile. Este opţiunea politică a legiuitorului. Modificările recente ale legii fiscale dispune că organul fiscal are dreptul de a verifica ansamblul situaţiei fiscale personale a contribuabilului, adică acesta poate să verifice şi categoriile de venituri nefiscalizate pentru a determina starea de fapt fiscală reală a contribuabilului pe perioada verificată. Controlul veniturilor nefiscalizabile pentru a determina situaţia veniturilor fiscalizate este un nonsens juridic şi o posibilă încălcare a dispoziţiilor legale şi constituţionale. Legiuitorul constituţional a admis că pentru protejarea veniturilor publice ale statului se pot institui mecanisme speciale şi derogatorii de la situaţia comună de inspecţie şi control. Inspecţia fiscală stabilită de Codul de procedură fiscală se poate aplica şi trebuie să se aplice doar veniturilor fiscalizate, nu şi veniturilor considerate nefiscalizabile de către legiuitor. Pentru această categorie de venituri există alte mecanisme de control, care exced competenţelor fiscului.

Am încercat să redau mai sus câteva exemple de situaţii în care fiscul este construit să lucreze în beneficiul statului şi nu al contribuabilului sau chiar dacă acesta nu este desenat în felul acesta, funcţionează astfel. Această reminiscenţă structurală poate fi schimbată doar cu concentrare şi preocupare şi cu încă ceva: rigoare conceptuală şi consecventă. Într-o societate în care proprietatea termenilor este de mult pierdută, rigoarea profesională nu mai are nimic de-a face cu demnitatea profesională pentru că numai astfel se pot susţine tot felul de teorii care mai de care mai constrângătoare intelectual (amnistia fiscală, spre exemplu), un demers de cursă lungă cu substanţa rezultată din discuţiile şi părerile specialiştilor poate fi o soluţie.

Mădălin Niculeasa este partener la casa de avocatură Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen