G. Ibrăileanu – 75 de ani de la moarte/ de Bogdan Creţu

Pe 12 martie s-au împlinit 75 de ani de la moartea lui G. Ibrăileanu. Nu am observat ca evenimentul să fi lăsat urme în presa noastră culturală. Mentor al revistei "Viaţa Românească", universitar de prestigiu, el a creat, cel puţin în Iaşi, o adevărată legendă. Deloc întâmplător, Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere de la Universitatea "Alexandru Ion Cuza" îi poartă numele.

Trăim încă sub mirajul lui Călinescu (şi pe bună dreptate), iar atunci când trebuie să mai alegem încă un nume din marea critică interbelică, numele lui Lovinescu vine de la sine. Ibrăileanu pare a nu mai vorbi pe limba noastră. Şi nimic nu îngroapă mai abitir în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi. Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului, başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtă vreme sub comunism şi după aceea nu mai puţin marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanţe retorice, Ibrăileanu părea un caz clasat. Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate, aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba contemporanilor? Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode şi să-l lăsam pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalţi giganţi, Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu.

Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şi fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Adelei. Declarativ, Constantin Ciopraga se revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferenţele, şi temperamentale, şi stilistice sunt mai făţişe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni cu seriozitate (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă nu ni se potriveşte funciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudăţenie, nici roman, nici jurnal, nici ficţiune, nici autobiografie şi, oricum, prea puţin pentru a-l considera pe autorul său un romancier pursânge. Şi e de mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărţii se potrivea ca o mănuşă poeticii prozei optzeciste sau a celei de dată mai recentă.

Şi totuşi, dintre criticii noştri, Ibrăileanu e poate cel mai rafinat. Pentru el, "salvarea criticului" era să devină "cetitor". Rar am găsit în cultura noastră o pasiune pentru lectură mai puternică decât la Ibrăileanu. Citită cu atenţie, fără prejudecăţi, critica sa oferă o extraordinară pedagogie a lecturii. Pentru Ibrăileanu, Anna Karenina era un personaj mai viu decât orice persoană relă; îi citea cu patimă pe Tolstoi, pe Turgheniev, pe Dostoievski şi pe atâţia alţii. Eu unul cred că un Lucian Raicu sau un Valeriu Cristea din această tradiţie vin. Deşi considerat tradiţionalist, ba chiar ideolog al poporanismului, în eseurile lui Ibrăileanu sunt pomeniţi scriitori de o modernitate frapantă în epocă, pe care adepţii modernizării literaturii încă nu îi frecventau: despre James Joyce, Gide şi alţii Ibrăileanu vorbeşte printre primii. Sunt convins că foarte mult rău a făcut operei lui critice "confiscarea" comunistă a mesajului acesteia. Socialismul lui Ibrăileanu era unul real, nu unul doctrinar, politic.

Deşi cele mai multe sinteze recente continuă să îi atribuie o poziţie discretă în ierarhia criticii noastre, semne de optimism există: printre acestea, cartea colegului meu Antonio Patraş. Totul e să renunţăm la prejudecăţi şi să recitim un autor care s-ar putea să ne apară mult mai "modern" (dacă ăsta e un criteriu valabil) şi mai şarmant decât am fi putut bănui. La 75 de ani de la dispariţia sa, G. Ibrăileanu rămâne un model viabil, pe care suntem datori să-l readucem în prim-plan.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.