Electroşoc în istoria pieţei de artă/ de Daniel Nicolescu

Un amic artist, rămas să-şi înmormânteze lipsa de viitor pe malurile Senei, îmi povestea deunăzi discuţia pe care o purtase cu un galerist parizian. Pictorul nostru îşi căuta un loc prestigios de desfacere a producţiilor personale şi încerca marea cu degetul. Galeristul, om cu experienţă şi posesor al unui spaţiu cu vad şi cu muşterii plini de bani, s-a străduit graţios (mi s-a părut mie) să-l descurajeze, povestindu-i că lipsa de entuziasm cu care îl tratează se datorează unui adevărat trend: de vreo doi ani încoace, toţi tinerii artişti pe care îi promovase, cu mari eforturi logistice şi financiare, îşi luaseră, fără excepţie, tălpăşiţa spre zone mai calde: New York (ştiam), Londra (bănuiam), Shanghai, Hong Kong.

Nu fenomenul în sine al defectării m-a uluit, nici faptul că Parisul, conformându-se obedient trendului, încearcă de ceva vreme încoace să se orienteze, la nivel de galerii, spre zona artei consacrate sau etnospecifice (mai ales Africa), ci ţinta ultimă (în înşiruirea noastră) spre care era îndreptată evadarea. Că indienii se luptă cu chinezii pe piaţa de artă europeană nu e o noutate, dar faptul că artiştii europeni au ajuns să abandoneze Europa şi SUA de dragul Chinei, asta chiar pare stupefiant!

La scurtă vreme după acest episod (să fie două săptămâni de atunci), mail-ul mi-a fost invadat de un mesaj, acelaşi, dar venit din varii direcţii, şi al cărui original era emanat de Artprice, un mesaj prin care "povestea de cafenea" anterioară îmbrăca straie oficiale: "China este de-acum nr. 1 mondial pe piaţa de artă."

Thierry Ehrmann, fondator şi preşedinte al Artprice, este citat în preambulul comunicatului: "În istoria pieţei mondiale de artă, s-a petrecut un electroşoc: China a devenit nr. 1 în licitaţiile Fine Art". Pentru asta, China a avut nevoie de doar trei ani. E drept, trei ani de criză economică mondială, pe care a ştiut să-i pună în slujba strategiilor sale de supremaţie în numeroase domenii. În 2007, aceeaşi Chină dădea la o parte Franţa de pe treapta a treia a podiumului. Acum, a lăsat în urmă atât Regatul cât şi Statele (amândouă Unite), marii stăpâni ai pieţei de artă din anii 50 şi până mai ieri.

Pentru inversarea polarităţii Vest-Est, mai spune Artpice, China nu a făcut apel la subterfugii cum ar fi cifrele galeriilor de artă (o piaţă opacă, în comparaţie cu cea a licitaţiilor) sau scorurile înregistrate de obiectele de artă tradiţională chineză (care au cunoscut o creştere uluitoare de cotă), ci a acţionat exclusiv în spaţiul clasamentului de referinţă al pieţei de artă:

1. Pictură

2. Instalaţii

3. Sculptură

4. Desen

5. Fotografie

6. Stampă

După rezultatele înregistrate la licitaţiile din 2010, China reprezintă 33% din produsul mondial al vânzărilor Fine Art, Statele Unite 30%, Marea Britanie 19%. Franţa încă se bucură de locul 4, cu un procental de 5%.

Nici nu e de mirare că lucrurile stau aşa: privind problema în context economic, trebuie spus că, potrivit previziunilor, numărul miliardarilor chinezi va progresa, până în 2014, cu circa 20% pe an. În comparaţie cu 5,6% pentru restul planetei. Adăugând la cantitatea uriaşă de bani a investitorilor chinezi patriotismul lor de o factură cu totul specială, precum şi înţelegerea temeinică a puterii artei în istoria naţiunilor, mirarea noastră iniţială era, recunoaştem, doar o formă de ignoranţă.