Aman, între conştiinţa istorică şi hedonism/ de dr. Adrian-Silvan Ionescu

La Muzeul Naţional Cotroceni s-a deschis o amplă expoziţie dedicată operei lui Theodor Aman. Este prima manifestare de anvergură pe plan naţional de la marea retrospectivă organizată de noi cu ocazia centenarului morţii maestrului, în 1991, la Muzeul Naţional de Artă al României şi apoi itinerată la Craiova, Turnu Severin, Timişoara, Arad, Deva, Cluj, Târgu Mureş, Iaşi, Bacău şi Constanţa.

De la întoarcerea de la studiile pariziene, în 1857, şi până la moartea survenită în 1891, Theodor Aman a fost animatorul vieţii artistice bucureştene. Iar, timp de mai bine de un deceniu, începând din 1864, a fost cel mai bine cotat artist român, cel mai des premiat şi beneficiar al celor mai substanţiale achiziţii pentru pinacotecile din Bucureşti şi Iaşi. El rămâne, totuşi, o figură singulară şi de excepţie în arta românească a secolului al XIX-lea.

Din suita de lucrări de pe simeză pot fi distinse, cu claritate, traiectele creaţiei lui Aman, începând cu pictura istorică - atât de dragă maestrului, care o considera "genul major" -, urmată de portret (genul care-i aducea un câştig constant), de tematica orientală, de cea rurală, de scena de gen (în care prezenta, ca într-un jurnal ilustrat, existenţa sa construită pe precepte estetice), de peisaj şi de natură statică. Neintenţionându-se organizarea unei retrospective ce ar fi repetat-o pe cea a centenarului, de data aceasta au fost alese doar câteva pânze din fiecare gen enumerat. Este lăudabil că au fost expuse lucrări care, din diverse motive (unele legate chiar de dimensiunea ce le făcea netransportabile), data trecută nu figuraseră între opţiunile organizatorului.

Astfel, a fost adusă de la Iaşi Bătălia de la Plonin, impozantă pictură bataillistă ce face deosebită cinste artistului aflat la începuturile carierei. Sau, de la Ploieşti, marele portret figură întreagă (290 x 175 cm), al Spătarului Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, tablou pictat în 1862 la comanda Eforia Spitalelor, în care se relevă marile cunoştinţe ale artistului de a reda preţiozitatea texturilor (mătasea, caşmirul, blana, postavul). Tot de acolo provine o piesă rarisimă pentru creaţia lui Aman - o ladă de zestre cu ferecături de metal argintat, dăruită la căsătoria lui Petre Grădişteanu, în 1887, pe care a aşternut mai multe dintre genurile în care el era neîntrecut: pe capac o horă ţărănească, pe laturile mici, flori (liliac în stânga şi trandafiri în dreapta), la blatul din spate două ghirlande de flori între care a plasat dedicaţia, iar pe blatul din faţă o duioasă compoziţie cu un cuplu ce se plimbă, la braţ, prin parcul unei case de ţară, pe a cărei alee, în prim-plan, stă un căţel. Acesta este un foarte bun exemplu de artă aplicată.

În prima sală, cea dedicată picturii istorice, nu sunt panotate multe lucrări, dar toate sunt emblematice pentru opera artistului: compoziţia alegorică Unirea Principatelor, Proclamarea Unirii (Votul de la 24 Ianuarie 1859), Bătălia de la Plonin, Bătălia cu facle a lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului, Tudor Vladimirescu şi portretul în acvaforte al domnitorului Carol I alături de acuarela De strajă la Coroana României în care sunt figurate însemnele regale, coroana şi sceptrul, aşezate pe o pernă de catifea roşie, lângă care stau de santinelă un dorobanţ şi un marinar. În 1881, maestrul Aman fusese desemnat să facă parte din comisia ce trebuia să stabilească forma şi elementele simbolice ale acestor însemne atunci când principele devenise primul rege al României. Şi tot el a fost însărcinat cu schiţarea lor - este regretabil că acel desen în peniţă, cunoscut de prea puţină lume şi aflat în patrimoniul Muzeului Theodor Aman, nu a putut fi împrumutat pentru manifestarea de faţă. Ar fi fost o potrivită restituire pentru Palatul Cotroceni care, până la construirea Castelului Peleş, a fost reşedinţa de vară a regelui Carol.

Urmează o sală cu portrete ale celor apropiaţi, rude şi prieteni: mama artistului, Pepica Aman, fratele Alexandru Aman şi cumnata Aristia, familia Racoviţă - Grigore, Nicolae, Cleopatra şi Jean -, Anica Filipescu, Nicolae Mavros, micul George Capşa. Păcat că nu se întâlneşte vreun autoportret în ulei, ci doar piese de mici dimensiuni, o acuarelă şi două gravuri. După marele număr de portrete rămase de la el, atât în muzee cât şi în colecţii particulare, şi după modul de lucru, se vede că artistului îi făcea plăcere să se apropie de chipul uman, să descopere trăsăturile de caracter, să intre în dialog intim - şi mut - cu modelul, după paginare şi, astfel, să dea viaţă pânzei pe care îl imortalizase.

Peisajul şi natura statică - panotate în sălile următoare - apar ca teme de sine stătătoare în a doua parte a carierei maestrului, atunci când tematica istorică îşi pierduse din însemnătate ca mijloc de luptă şi de propagandă în favoarea idealurilor de unitate şi independenţă ale ţării ce-şi găsise, în sfârşit, calea pe care urma să se dezvolte. Şi în această privinţă era un pionier pentru arta românească. În marile sale pânze cu scene de bătălie, peisajul era doar fundal al încleştării; la fel, viziunea asupra armelor, odoarelor şi detaliilor de veşminte din lucrările cu tematică istorică, ce se desfăşurau în interior, era doar un auxiliar pentru conferirea fastului aulic respectivelor cadre. Vizite la ţărmul Mării Negre, după ce Dobrogea fusese anexată teritoriului României în 1878, călătorii în străinătate sau vacanţe odihnitoare la Sinaia ori la ţară îi oferă tot atătea motive de peisajare. În expoziţie pot fi admirate: Vara la ţară, Canoniera Griviţa în portul Constanţa, Pe malul Lacului Herăstrău, Stejarul, O vedere din Bughea. Multe dintre acestea au o mare încărcătură autobiografică - par a fi un jurnal în imagini al vieţii liniştite şi opulente pe care o ducea el şi soţia, înconjuraţi de rude, prieteni şi admiratori. Curtea din spatele casei artistului, plină de flori şi de verdeaţă, cu ronduri şi alei îngrijite, sau curtea largă a conacului de la moşia familiei, erau spaţii ideale de petrecere a după-amiezelor toride ale verii (Petrecere cu lăutari, În grădină, Femei în grădină, Vara la ţară).

Având o firească aplecare spre traiul rafinat, spre petrecerile de societate pe care le organiza în casa lui - serate, supeuri, onomastici, baluri costumate şi concerte, pe care apoi le aşterne cu penelul în mici tablouri de mare forţă evocatoare - artistul devine cronicar monden al timpului şi al lumii sale, înscriindu-se pe aceeaşi linie cu francezul James Jacques Joseph Tissot, cu belgianul Afred Emile Léopold Stevens, cu italianul Giovanni Boldini, cu spaniolul Mariano Fortuny y Carbo şi cu americanul William Merritt Chase. Această mondenitate a lui Aman putea fi perceptibilă "ca un element de modernitate". Toate lucrările din această suită emană aceeaşi bucurie suscitată de motivul uşor, frivol chiar, în care artistul se simte neinhibat de seriozitatea temei ca atunci când aborda "genul major" al istoriei.

Interioarele de atelier, prezentate fie într-o viziune de naturmortist, cu atenţie pentru fiecare obiect care compune ambianţa, fie în aceea de cronicar monden, interesat de evoluţia unei petreceri sau serate muzicale sunt, de fapt nişte autoportrete spirituale. În acest fel, pictura devine un memento al propriului eu, o biografie în linie şi pată, un jurnal scris în tonuri strălucitoare sau întunecate, destinat să păstreze, peste ani, amintirea unor clipe de excepţie. Ele îl reprezintă pe plastician în cel mai înalt grad în evoluţia sa artistică şi stilistică prin rafinamentul închegării interiorului ce constituia spaţiul matrice în care trăia, visa şi creea. În acest mediu somptuos, cu notă acuzat aulică menit a evidenţia stirpea nobilă a creatorului, maestrul oficiază actul artistic, cu gesturi solemne, senioriale, aşezat în faţa şevaletului, cu spatele la invitaţii pe care pare a-i ignora tocmai pentru a le dovedi concentrarea şi arderea interioară din timpul lucrului; oaspeţii îl înconjoară cu admiraţie şi stimă. Atelierul era locul său cel mai drag şi, de aceea, acolo şi-a imortalizat trăsăturile în autoportrete pline de forţă şi demnitate - cadrul cunoscut, peretele tapetat, ramele aurite, lambriurile şi mulurile neogotice ale canaturilor uşii se disting în fundal.

Naturile statice sunt, pentru Theodor Aman, excelente exerciţii de culoare şi materialitate. Artistul nu se avântă în experimente de mărunţire a tuşei şi de divizionism, pe linia contemporanilor săi impresionişti, ci rămâne fidel unei redări fotografice a modelului. În unele dintre lucrări unde stropii de apă de pe boabele de struguri sau sucul unei felii de pepene lucesc în lumină, se citeşte lecţia micilor maeştri din Secolul de Aur al picturii olandeze. Pe lângă naturile statice în care sunt aranjate, inspirat, fructe sau flori (cu precădere liliac, trandafiri şi, uneori, ghiocei), se disting câteva în care, alături de vaze sunt aşezate obiecte ce definesc un portret sau chiar un autoportret.

Aşa este Pomiera cu cireşe unde, în prim-plan, este o scrumieră cu o ţigaretă fumegândă şi o fotografie tip cabinet ce depăşeşte marginea mesei, la fel ca mânerele de cuţite sau talgerele din picturile lui Willem Kalf sau Willem Claesz Heda. În aceeaşi lucrare apar, în plan secund, nişte preţioase obiecte de porţelan chinezesc din colecţia autorului. Lângă Buchetul de liliac se află o casetă de bijuterii, deschisă, o mănuşă lungă, de bal, şi două epistole peste care odihneşte un condei de argint. Pe plicuri se vede scris numele şi adresa artistului sau a soţiei sale iubite. Într-o altă Natură statică cu flori, artistul a inserat fotografia înrămată a fiicei sale adoptive, Zoe - viitoarea soprană de renume Zina de Norÿ -, purtând o pălărie în formă de paletă cu peneluri în chip de penaj, pe care însuşi artistul o desenase pentru a-şi găti odrasla la un bal costumat. Toate aceste compoziţii aveau valoare mnemonică pentru autor şi familia sa. Iar prelungirea realităţii prin metoda imaginii în imagine, respectiv fotografia inclusă în tablou era o noutate absolută în plastica naţională.

Tematica rurală apare tot în a doua parte a vieţii. Prin felul în care abordează subiectele câmpeneşti este evident că obiectivul urmărit era acela al revelării hedonismului vieţii de la ţară. Lucrări precum Horă, Copii jucând hora, Glume de peste Olt, Hora de la Aninoasa, Horă la ţară - toate figurând în expoziţie - sunt peremptorii în acest sens. În cadrul operei sale, aceste lucrări par un divertisment necesar prin care reuşea să se distanţeze de scenele de gen şi de portretele cotidiene, majoritatea dominate de acromatisme. Era un fel de evadare, de întoarcere la natură, pentru a regăsi curăţenia şi puritatea, sinceritatea şi naivitatea, bucuria simplă şi voioşia sănătoasă a omului de la ţară, nealterat de civilizaţia urbană, mult diferite de sofisticatele petreceri de salon cu care era el obişnuit şi pe care, adesea, le prilejuia în atelier.

În schimb, tematica orientală l-a preocupat întreaga viaţă, Aman fiind atras - pe filiera romanticilor - de cromatica intensă şi de lumina strălucitoare a spaţiului meridional, de misterul haremului şi de viaţa aparent tihnită a odaliscelor care citeau, leneveau pe sofa, cântau la mandolină sau se plimbau prin grădini înmiresmate.

Una dintre sălile mai mici a fost rezervată graficii lui Aman, gravura în acvaforte - căreia i-a consacrat efortul creator timp de o decadă, cu începere din 1871 - ocupând un loc important. Aman este primul peintre-graveur român de anvergură, din aceaşi distinsă familie cu Whistler, Corot şi Pissaro. În 1875 devenise chiar membru într-o organizaţie pariziană de specialitate, Societatea Acvafortiştilor.

Într-o vitrină fuseseră adunate câteva dintre obiectele personale ale artistului: peneluri, o parafă, trei portrete fotografice luate la diverse vârste, precum şi o coroană de lauri şi o paletă dăruite cu ocazia zilei onomastice, de Sf. Teodor Tiron, pe 17 februarie al anului 1891, de elevii săi de la Şcoala de Belle-Arte al cărei fondator şi prim director a fost timp de 27 de ani.

După vernisarea expoziţiei "Theodor Aman, pictor şi gravor", în seara de 24 martie 2011, a urmat un concert al cărui repertoriu a urmat programul unei serate muzicale dată în casa Aman pe 28 februarie 1979, eveniment la care a participat însăşi doamna ţării, principesa Elisabeta, mare cunoscătoare şi amatoare de muzică. Spre satisfacţia publicului actual, numeros şi entuziast, au fost interpetate piese vocale şi instrumentale de Verdi, Vieuxtemps, Mozart, Bach, Schumann şi Chopin.

Theodor Aman este primul artist modern în adevăratul înţeles al cuvântului din istoria plasticii româneşti. Prin viaţa şi activitatea sa, el a influenţat şi a grăbit deschiderea spre modernitate a artelor din ţara noastră marcând, în acelaşi timp, evoluţia ulterioară a mişcării instituţionale până la izbucnirea Războiului cel Mare.

Acum, în 2011, la împlinirea a 180 de ani de la naştere şi la 120 de la moarte, se cuvine să-i aducem Maestrului Theodor Aman un prinos de recunoştinţă pentru proteica sa activitate organizatorică şi pentru opera de artă aflată sub semnul modernismului.

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice "N. Tonitza" şi apoi la Institutul de Arte Plastice "N.Grigorescu", secţia Istoria şi Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, apoi la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti (1994-1995). S-a dedicat cercetării şi, din 1995 până în prezent, este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie "N. Iorga". Doctor în ştiinţe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte şi la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, unde susţine cursuri de istoria fotografiei şi a filmului, istoria artei şi a costumului. Este critic şi istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic şi organizator de expoziţii. A publicat 12 cărţi şi a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru critică (2002) şi Premiile "Simion Mehedinţi" (2003), "Nicolae Bălcescu" (2008) şi "I.C. Filitti" (2009) ale Fundaţiei Culturale "Magazin Istoric". Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).