Poezia cuantică/ de Ioan Es. Pop

Treizeci şi doi de ani au trecut de când Editura Albastros din Bucureşti a publicat o carte de versuri cu bătaie lungă, "Bucuria anonimatului", şi a consacrat un autor pentru care poezia, cu toate secretele pe care le conţine, părea să nu mai aibă secrete: Eugen Suciu. Se întâmpla în 1979.

Nu este doar un volum de poezie, ci o operă de artă complexă. Formatul şi copertele cartonate ţin să atragă atenţia că înăuntru sunt depozitate lucruri de valoare, motiv pentru care trebuie protejate de uşi solide şi de chei pe măsură. Cu nişte paznici nepământeni seamănă sculpturile lui Mircia Dumitrescu reproduse color - paisprezece imagini în total, plus portretul în creion al poetului, realizat de Orban Anna-Maria. Iar la capătul cărţii, pe partea interioară a copertei, se găseşte un CD conţinând poeme citite de Eugen Suciu însuşi.

Textele sunt grupate în trei secţiuni, intitulate, în ordine, "Pântec şi flutur", "Dragoste cu nemiluita" şi "Muguri alchimici". Cifra trei mă conduce la ideea că Eugen Suciu şi-a gândit de la bun început cartea ca pe una de matematică magică, aşa cum trebuie să fi fost poezia înainte de apariţia cifrelor.

L-am auzit pe poet recitându-şi poemele cu diverse ocazii. Nici un actor n-ar putea-o face aşa cum o face el. În timp ce-i recitesc poemele, aud permanent acea voce:

"Să reîncepi

ce n-ai putut niciodată începe

s-auzi

cum explodează singurătatea,

cum se face sărutul punte

pentru tristeţe

polen lepădat de cristale

cum cresc brusc

dulăii - scăpaţi din aceste litere mărunte

din josul paginii cînd tu

vroiai să pui doar anul şi ziua

să-ţi mîngîi polenul

ca pe craniul iubitei

cînd îi povesteşti cum arată

o călătorie făcută de blîndeţe

la capătul puterilor

să uiţi pentru o clipă ce spuneai

să-ţi simţi arterele goale

cum sînt cămările unde se reinventează

vietatea ciudată care e - ţipătul

să simţi

că un singur flutur dacă ar trece

ai putea să te nărui."

Cuvintele de ordine ale acestei poezii sunt concentrarea şi esenţializarea, dar asemenea ape de mică întindere sunt periculos de adânci şi de pline de curenţi narcotici, ca în acest "Epitaf":

"A locuit în singurătate

cum alţii în Alexandria

zile întregi păşea prin odaie

pentru a uita cine este

şi el a fost carnea

care a aprins trompetele".

Sunetele acestor trompete se aud mult după ce se încheie poemul, imploziv, gemând de ambiguităţi fertile, abrupt, derutant. Chiar şi ciclul final, "muguri alchimici", care se doreşte a fi un singur şi vast poem, este de fapt un arhipelag în care rolul principal îl joacă insulele. Reţin câteva asemenea fragmente iradiante, cu valoare de revelaţie: "dincolo de cuvânt/ e la fel/ ca dincolo de cântatul cocoşilor/ domneşte o linişte de parcă/ din mare/ râurile ar curge înapoi"; "sînt exacte/ numai cuvintele care ucid"; "din perdele uscate/ noaptea - cade/ ca o grindină de fluturi"; "un accident de sintaxă/ din care veacul apare gârbovit"; "uimirea copilului/ când se-ntâlneşte cu el/ spaima celui matur/ când nu se găseşte"; "ce vine aici/ am văzut şi ieri pe limba cucuvelei/ am/ forma sufletului meu"; "întotdeauna mă locuieşte unul şi mai lucid".

Cred că faptul de a-l citi adecvat pe Eugen Suciu, chiar şi la atâţia ani distanţă de la prima apariţie a cărţii, este similar cu a opera cu instrumentele fizicii cuantice în locul celor clasice, pentru că lumea poeziei lui trebuie descompusă infinitezimal pentru a putea fi explorată, cartografiată şi stăpânită.