Sorin Pâslaru - redactorul-Şef al ZF: Lecţia privatizării Petrom şi a BCR la vânzarea a 10% din Petrom. Nu vindeţi fără cel puţin 2 mld. euro

20 septembrie 2005, Ziarul Financiar: "Cine vrea să aibă 51% din BCR trebuie să dea cel puţin 3 miliarde euro, iar dacă vrea 62%, 3,7 miliarde de euro". Am scris această opinie cu două luni înainte ca statul să decidă cui şi la ce preţ va vinde BCR.

21 decembrie 2005, Ziarul Financiar: "Erste câştigă licitaţia la BCR cu un preţ de 3,75 miliarde de euro pentru 62% din acţiuni. Banca a fost evaluată la 6 miliarde de euro".

Opinia din care am extras prima frază citată mai sus avea titlul: "Lecţia Petrom la vânzarea BCR", în care am argumentat că BCR valorează 6 miliarde de euro, în pofida estimărilor care circulau atunci în piaţă de circa 1-2 miliarde de euro, şi că statul nu trebuie să facă aceeaşi greşeală ca la privatizarea Petrom din 2004.

Forţat de împrejurări sau prin slăbiciunea conducătorilor ţării, încă nu se ştie exact, pe cea mai mare companie din România, Petrom, statul a încasat efectiv în 2004 doar 670 milioane de euro pentru 33% din acţiuni şi a cedat controlul neparticipând la o majorare de capital prin care OMV a ajuns la 51%. Petrom a făcut numai anul trecut un profit net total de 520 milioane de euro, la afaceri de 4,2 miliarde de euro.

Şi atunci, ca şi acum, erau discuţii cu preţul benzinei şi modalitatea de privatizare a Petrom.

Acum a venit rândul privatizării BCR să fie o lecţie pentru vânzarea de către stat a unei participaţii de 10% din Petrom pe piaţa de capital, care se pregăteşte în prezent.

Scriam atunci: "BCR nu trebuie vândută luând în considerare economia şi sistemul bancar de ieri sau de azi, ci de mâine şi poimâine. Care vor fi total schimbate. În 2000 soldul creditelor acordate persoanelor fizice era în total de 200 milioane de euro. În 2005 era de 4,6 miliarde de euro. Dacă peste cinci ani volumul acestora va fi nu de 20 de ori, ci de 10 ori mai mare, atunci câştigurile băncilor sunt greu de imaginat astăzi".

În 2010 soldul creditelor pentru persoane fizice a ajuns la 25 miliarde de euro. Nu au crescut nici de 20 de ori, nici de 10 ori, dar de cinci ori au crescut şi asta de fapt doar în intervalul 2005-2008, pentru că în 2009 şi 2010 creditarea a îngheţat.

În 2005 era o foame de bani şi de investiţii în instituţii financiare teribilă. Toată lumea se bătea pe bănci, iar pentru BCR au fost opt competitori, printre care giganţi internaţionali gen Deutsche Bank. Lumea voia (şi obţinea) profituri şi apăsa pârghia îndatorării la maxim. O petrecere uriaşă se încinsese cu banii împrumutaţi şi iar împrumutaţi şi de încă 10 ori împrumutaţi, până când a crăpat.

A venit Marea Criză din Octombrie 2008, şi totul s-a schimbat. Banii şi-au pierdut valoarea. Tone de bani au fost aruncate pe piaţă pentru a salva capitalismul. Martin Wolf, editorialist la Financial Times, scria necruţător în 10 noiembrie 2009: "În 2008 capitalismul a aterizat în prăpastie. Cu un efort imens, statele l-au repus pe traseu. Conform unui raport (al unor specialişti de la Banca Angliei - n.red.), valoarea totală a intervenţiilor statelor pentru salvarea băncilor a fost de 9.400 miliarde de euro. Acesta este socialism de stat". Pentru a avea o imagine a ceea ce înseamnă 9.400 miliarde de euro, trebuie spus că PIB-ul SUA este de circa 10.000 miliarde de euro, al Uniunii Europene de circa 11.000 mld. euro, iar PIB-ul mondial este circa 45.000 mld. euro.

Martie 2011: De doi ani, banii sunt ieftini, băncile centrale tipăresc şi pompează cu zecile şi sutele de miliarde de euro, iar acum a venit rândul statelor, îndatorate pentru că şi-au salvat băncile, să fie vânate. Tot sistemul bancar irlandez a fost naţionalizat, statul a trebuit să se împrumute cu 90 miliarde de euro într-un singur an şi mai trebuie să se împrumute cu încă 25 miliarde de euro (la un PIB de 150 mld. euro), pentru a susţine băncile să nu crape şi să nu fie haos la ghişee cu oamenii care vor să-şi scoată banii. Royal Bank of Scotland este în mâinile statului britanic, cu AIG, unde statul american a pompat zeci de miliarde de dolari, s-a terminat. Marea Criză din Octombrie 2008 a arătat că fiecare stat şi-a protejat băncile şi companiile proprii. Francezii au dat ajutoare de miliarde de euro la Renault şi Peugeot, americanii alte zeci de miliarde la General Motors, austriecii băncilor lor, grecii băncilor lor.

Dar ce se întâmplă pe alte pieţe? Ce se întâmplă cu resursele?

Spre deosebire de bani, resursele sunt finite. Iar cine le are, când a văzut ce se întâmplă în lume, a pus alt preţ pe ele. Petrolul nu poate fi tipărit nici de Banca Centrală Europeană, nici de Rezervele Federale. E finit. Ca urmare, preţul său creşte.

În ultimul an, barilul de petrol brent a crescut cu 40%, până la 120 $. Cuprul, aurul, grâul, laptele, cartofii, gazul, energia electrică, oţelul - totul se scumpeşte.

Foamea de resurse este gigantică. China a împânzit Africa după resurse. Face străzi, spitale şi fabrici contra acces la resurse de metale sau de energie. India, China, Brazilia, Africa de Sud - consumă mai mult, le este foame. Le era şi înainte, dar nu aveau bani. Acum încep să aibă. Şi mai mulţi bani au statele din golf, unde mâncarea este plătită în aur.

Mai aproape de Europa, presiunea dinspre lumea arabă din 2011 abia începe. Noroc de Mediterana că este un scut natural. Populaţia Egiptului s-a dublat în ultimii 30 de ani, până la 80 de milioane de persoane. Jumătate sunt tineri sub 25 de ani. Alte zeci de milioane de tineri flămânzi sunt în Tunisia, Maroc, în Libia aflată în flăcări, în Yemen, Siria, unde sunt tulburări politice şi nimeni nu ştie ce va urma. Şi încă nu se vorbeşte despre creşterea populaţiei din Africa Sub-Sahariană: Nigeria are 150 milioane de locuitori, dublu faţă de acum 30 de ani.

În 2050 lumea va număra 9,5 miliarde de oameni, faţă de 6 miliarde acum.

Oamenii vor maşini, vor independenţă, China a devenit consumatorul numărul unu mondial.

Cu toate discuţiile privind sursele alternative de energie, sunt numai vorbe dacă se văd cifrele pe hârtie. Ponderi de 0,5% la energia eoliană, poate în 30 de ani să ajungă la 20%.

Petrolul va rămâne resursa nr. 1 şi cine îl deţine va fi rege. Şi aici cheia este exploatarea, terenul, extracţia, nu rafinarea. Rafinării sunt destule.

Statul român nu are voie să vândă ieftin ce mai are din Petrom, dacă tot trebuie să vândă. Petrom înseamnă o rezervă de 1,17 miliarde de barili de petrol şi gaze aflate în subsolul României şi al căror drept de exploatare este dat Petrom.

La preţul de pe piaţă de 120 euro barilul, înseamnă peste 140 miliarde de euro. Este o evaluară brută. Pot fi făcute corecţii în jos. Dar nu până la 12 miliarde de euro, aşa cum este o evaluare recentă a unor analişti austrieci.

Statul român, dacă tot trebuie să vândă, nu are voie să vândă 10% din Petrom fără cel puţin 2 miliarde de euro.

Pe bursă, la 0,43 lei, cât este ultima cotaţie a Petrom (SNP), compania este evaluată la 6 miliarde de euro.

În 2006, când preţul unei acţiuni Petrom urcase la un vârf de 0,65 lei pe acţiune, capitalizarea companiei urcase la 10 miliarde de euro.

În 2006 nu venise Marea Criză din Octombrie 2008, băncile centrale nu aruncau cu sutele de miliarde de euro pe piaţă, banii nu erau ieftini ca acum, nu avuseseră loc naţionalizările bancare.

În 2006 China nu întrecuse la PIB Japonia, Egiptul avea cu vreo cinci milioane de oameni mai puţin, barilul era la 50 $. Lupta pentru resurse nu era aşa evidentă, banii mai aveau cât de cât valoare.

Şi totuşi, piaţa evalua atunci Petrom la 10 miliarde de euro. În noile condiţii, Petrom trebuie evaluată la vânzare la 20 miliarde de euro cel puţin.

Dacă tot trebuie să vindem, să ne uităm în viitor. În 2010, Petrom a făcut profit de 520 milioane de euro. În 2015 poate va face 1,5 miliarde de euro profit net. Statul nu trebuie să vândă cele 10% din acţiunile Petrom fără cel puţin 2 miliarde de euro. Dacă nu primeşte preţul, să nu mai vândă şi să aştepte vremuri mai bune. Un împrumut îl iei, îl dai înapoi, dar dreptul de proprietate nu ţi-l întoarce nimeni.