Paradoxul iubirii/ de Pascal Bruckner
Autor:
Pascal Bruckner
11.04.2011
A alege ceea ce ne place, a iubi pe oricine avem chef: pentru a ajunge la aceste libertăţi se pare că a fost nevoie o lungă revoluţie a sentimentelor, care a început în secolul al optsprezecelea. Dar aceste drepturi greu câştigate au şi ele un preţ. Cum poate dragostea, care e bazată pe crearea unei legături, să se asocieze cu libertatea, care separă în mod fundamental lucrurile? Aceasta este marea dilemă a cuplurilor contemporane, care venerează în egală măsură pasiunea şi independenţa.
Noul eseu al lui Pascal Bruckner, vorbeşte - trecând prin metamorfozele căsătoriei şi ale erotismului - despre rezistenţa sentimentelor în faţa tuturor obstacolelor. Nu am găsit deocamdată leacul pentru suferinţa iubirii, n-am făcut decât să multiplicăm paradoxurile din jurul acestui sentiment. Există progrese în viaţa bărbaţilor şi a femeilor de azi, dar nu există niciun fel progres în dragoste: iată o veste cu adevărtat bună la început de mileniu.
Mântuirea prin
orgasm
Împotriva meschinăriei burgheze şi a
pudibonderiei romantice, care idealizează femeia şi o
dezerotizează, apare o dublă ripostă: cea a pasiunii unice sau cea
a veselelor aventuri. Pe de o parte, Engels prezice în 1884 (în
cartea sa, Originile familiei, ale proprietăţii private şi ale
Statului) triumful unei monogamii fericite, favorizate de
revoluţia proletară care va înlătura aservirea femeii şi ceea ce
ţine de ea, adulterul şi prostituţia. Pe de altă parte, anarhistul
francez Émile Armand apără, înainte de 1914, ideea unei
"camaraderii amoroase", debarasate de ipocrizie şi de gelozie şi
întemeiată pe pluralismul sexual.
Apare atunci speranţa de a se proceda la o
nouă educaţie a umanităţii, care să îmbine igiena, juisanţa şi
înclinaţia, în scopul de a smulge trupurile din dubla tutelă a
Bisericii şi a Capitalului, de a le sustrage predicilor făţarnice
ale preotului, ritmului de muncă dictat de patron, tiraniei
ceasului. Şi în cazul acesta e vorba de a deplasa "frontiera dintre
posibil şi imposibil" (Mona Ozouf) şi de a restabili nuditatea în
candoarea sa adamică. Sexualitatea era o bestie care trebuia pusă
în lanţuri, după părerea primilor creştini; de acum înainte este un
animal fabulos, care trebuie eliberat. La baza acestei aspiraţii,
care se propagă de la anumite erezii religioase până la mişcările
feministe şi socialiste, există certitudinea unei bunătăţi a
dorinţei, singura capabilă de a smulge societatea din urâţenia
ei.
Acest militantism al reconstrucţiei prometeene va atinge apogeul odată cu Freud, desigur, care a revelat temelia carnală a civilizaţiilor noastre, odată cu Herbert Marcuse, plecat să-şi răspândească învăţătura în SUA, dar, mai ales, odată cu Wilhem Reich, medic disident în raport cu psihanaliza şi cu partidul comunist german, mort în Statele Unite în 1957. Refuzând să facă diferenţa între revoluţia socială şi revoluţia personală, susţinând că "viaţa sexuală nu este o afacere privată", Reich, victimă a nazismului şi a stalinismului, va căuta, întreaga-i viaţă, să găsească cel mai bun mijloc de a scăpa "servilei structuri umane".
Numai deplina aptitudine către plăcere îi va reconcilia pe oameni cu ei înşişi şi le va permite să izgonească din mentalul lor infantilele derivative care sunt pornografia, romanul poliţist, povestirile de groază şi, mai ales, supunerea faţă de şef, toate legate de teamă, adică de frustrare. "Civilizaţia maşinistă autoritară", misticismul religios, represiunea burgheză creează în jurul fiecărui individ o "carapace emoţională" care ucide bucuria de a trăi şi chirceşte fiinţa umană. De vreme ce slăbirea tensiunilor prin convulsia erotică este formula însăşi a tot ce este viu (până şi aurorele boreale nu sunt nimic altceva decât nişte orgasme cosmice), doar ea va pune capăt "supunerii oarbe faţă de Führer", va duce la dispariţia treptată a posesivităţii, a cancerului, a dictaturii, a violenţei.
Acest militantism al reconstrucţiei prometeene va atinge apogeul odată cu Freud, desigur, care a revelat temelia carnală a civilizaţiilor noastre, odată cu Herbert Marcuse, plecat să-şi răspândească învăţătura în SUA, dar, mai ales, odată cu Wilhem Reich, medic disident în raport cu psihanaliza şi cu partidul comunist german, mort în Statele Unite în 1957. Refuzând să facă diferenţa între revoluţia socială şi revoluţia personală, susţinând că "viaţa sexuală nu este o afacere privată", Reich, victimă a nazismului şi a stalinismului, va căuta, întreaga-i viaţă, să găsească cel mai bun mijloc de a scăpa "servilei structuri umane".
Numai deplina aptitudine către plăcere îi va reconcilia pe oameni cu ei înşişi şi le va permite să izgonească din mentalul lor infantilele derivative care sunt pornografia, romanul poliţist, povestirile de groază şi, mai ales, supunerea faţă de şef, toate legate de teamă, adică de frustrare. "Civilizaţia maşinistă autoritară", misticismul religios, represiunea burgheză creează în jurul fiecărui individ o "carapace emoţională" care ucide bucuria de a trăi şi chirceşte fiinţa umană. De vreme ce slăbirea tensiunilor prin convulsia erotică este formula însăşi a tot ce este viu (până şi aurorele boreale nu sunt nimic altceva decât nişte orgasme cosmice), doar ea va pune capăt "supunerii oarbe faţă de Führer", va duce la dispariţia treptată a posesivităţii, a cancerului, a dictaturii, a violenţei.
Revoluţia sexuală bine înţeleasă nu este o
ameliorare a tulburărilor genitalităţii: ea reprezintă o ruptură
istorică, ne face să trecem, în termeni marxişti, din preistorie în
istorie. Odată cu Wilem Reich, ne aflăm într-un utilitarism
biologic fondat pe o metafizică a mântuirii: ca şi graţia la
calvinişti, orgasmul este poarta îngustă a răscumpărării. Puterea
de lichidare pe care el o implică constituie panaceul care - se
crede - ne va păzi de toate epidemiile politice sau fizice:
"Fericirea sexuală a populaţiei este cea mai bună garanţie a
securităţii sociale a tuturor". De vreme ce trupul nostru este
singura noastră patrie, solidară, ca şi la greci, cu cosmosul şi cu
mişcările climaterice, partida fundamentală se joacă în pântecele
bărbaţilor şi al femeilor. De noi depinde să facem din el o grădină
a tuturor desfătărilor sau un infern al refulărilor: căci
bioenergia care ne străbate în timpul spasmelor este chiar cea care
însufleţeşte materia vie şi mişcarea stelelor (W. Reich, exilat la
sfârşitul vieţii sale în America, unde a fost persecutat de FBI, va
construi nişte maşini ciudate prin care să capteze radiaţiile
"orgonice", printre care un sparge-nori care va reuşi să aducă
ploaia în deşert). În funcţie de faptul că veţi avea sau nu orgasm,
pământul va bascula în armonie sau în discordie: deja Fourier făcea
o analogie între copulaţia umană şi cea a planetelor şi vedea în
Calea Lactee un imens depozit de sămânţă luminoasă. Dacă oamenii ar
face cu şi mai mult zel dragoste, ei ar da naştere unei mulţimi de
galaxii care ar lumina planeta a giorno şi ar rezolva foarte
ieftin problema iluminării. Sade însuşi va compara juisanţa cu o
irupţie vulcanică şi apatia libertinului cu blocurile de lavă
răcită după explozie.
În anii '60, care i-au redescoperit pe aceşti
autori (care au fost şi inspiraţia anumitor secte milenariste),
sexul va deveni demonstrativ, încărcat fiind de un statut
mesianic: prin el vorbeşte, în mod nedesluşit, nici mai mult, nici
mai puţin decât enigma umană. Turbulenţele Erosului nu pot fi
reduse la un şuvoi de impudoare, aşa cum au susţinut nişte spirite
ipocrite, ci ele corespund unei "revolte a sufletului", aşa cum
nota deja marele istoric Denis de Rougemont în 1961. Paradisul urma
să fie recreat cu înseşi instrumentele căderii, urmând să fie
astfel fabricaţi o nouă Evă, un nou Adam. Strămoşii noştri au
bâiguit ceea ce noi enunţăm acum în mod limpede; cei mai buni
dintre ei au fost nişte precursori, noi intrăm acum în Împărăţie,
în starea majoră a umanităţii. Părţile ruşinoase ale omului devin
părţile sale glorioase, dar şi părţile sale războinice. Erecţia
este o insurecţie, trupul stăpânit de Eros răstoarnă dictatele
ordinii stabilite, dorinţa este profund morală. Nu se mai simte
nevoia de a recurge la vechiul concept freudian de sublimare,
instinctele sunt în ele însele sublime şi cuprind integralitatea
condiţiei umane. De vreme ce răul era de origine pulsională, omul
urma să devină bun făcând dragoste. Coitul este rebeliune împotriva
societăţii şi totodată împlinire a naturii umane. Această pretenţie
a profeţilor eliberării de a interveni în sursa însăşi a
sensibilităţii explică exaltarea şi totodată tonul lor
belicos.
Epoca a întărit bănuiala, deja trezită de
filosofia Luminilor, că iubirea nu-i decât o mască a dorinţei, o
minciună, inventată de oameni pentru a-şi ascunde pofta. "Iubirea
nu mai există, spusese Robert Musil, rămân doar sexualitatea şi
camaraderia." Deleuze şi Guattari vorbeau şi ei despre "josnica
dorinţă de a fi iubit". Aşezat pe banca acuzaţilor, sentimentul va
fi achitat de dorinţă, cu condiţia de a renunţa la preeminenţa sa
şi de a se mulţumi cu un mic rol în noul scenariu care se scria.
Trebuia deci ca antica formulă "Te iubesc" să fie înlocuită prin
singura formulă autentică: "Te vreau". Este un elogiu al omului
gol, redat lui însuşi, binelui său celui mai preţios: corpul,
singura realitate a unui materialism bine înţeles. De vreme ce
refularea provoacă nevroze şi patologii, desfrâul nu va fi
niciodată îndeajuns de desfrânat. Nici un exces al copiilor lui Mai
68 nu putea fi atât de urât ca hidoasele restricţii exercitate de
părinţii lor. De unde şi toleranţa din toţi aceşti ani faţă de
toate formele de atracţie, inclusiv incestul şi pedofilia, şi de
unde şi certitudinea că şi copiii au dreptul la o sexualitate, fie
şi cu adulţii. Irenismul discursului pueril acoperea practici care
erau mai puţin puerile. Din una şi aceeaşi mişcare iubirea era
smulsă prizonieratului domestic, iar familia şi educaţia erau
remodelate. Oricine considera că vechile obiceiuri aveau farmec era
acuzat de trădare. Nicio îndoială nu era îngăduită: epoca găsise
soluţia suferinţelor sentimentale şi, în mod accesoriu,
suferinţelor sociale.
Anii '60-'70 au fost o revoluţie
sentenţioasă, asemenea romanelor libertine din secolul al
XVIII-lea: diversele erotici, diferitele perversiuni au fost
transformate în idei revoluţionare, îndreptate împotriva ordinii
stabilite. Este prea mult ignorată ambiţia cvasireligioasă a
acestei perioade care a vrut să arunce în desuetudine comedia
jalnică a sentimentului aşa cum apare ea de la Racine şi până la
Proust, şi să iniţieze o aventură fără de seamăn. Malraux vorbea,
în legătură cu Comuna din Paris şi cu Mai 68, despre un "idilism
turbat", despre o voinţă de a-i reconcilia pe oameni între ei, fie
şi cu preţul violenţei. S-a ajuns, e drept, după aceste zile, la
"totul politic" şi la obiceiul nostim, încă în vigoare şi astăzi,
de a face să treacă distincţia de dreapta/stânga prin dormitor,
poziţia misionarului şi prostituata fiind de dreapta, iar sodomia
şi amorul în grupă de stânga! Credinţă capitală a acestei perioade,
ce era convinsă de superioritatea ei: nu există tragedie, nu există
decât rele construcţii sociale (constructivismul ideologic este
însăşi evanghelia gândirii occidentale, perceptibil astăzi în
teoria genurilor). Anii '60-'70 înseamnă cultul angelismului lui
Eros, magnific, în mod obligatoriu magnific de îndată ce nu mai
este sufocat de cenzură, de preoţi, de comisarii politici şi de
burghezie, şi mai înseamnă elogiul "economiei libidinale"
(Jean-François Lyotard), al "maşinilor dezirante" (Deleuze,
Guattari), în care fiecare îşi caută adevărul. Răsturnare
fundamentală: din suspectă, juisanţa devine obligatorie, oricine i
se sustrage este bănuit că-i grav bolnav. Un nou terorism al
orgasmului înlocuieşte vechile interdicţii. Pentru antici, Eros era
un zeu: pentru moderni este cel care face zei din noi.
Cu un bemol totuşi: o lectură netendenţioasă
a marchizului de Sade, în sfârşit publicat in extenso în
anii aceştia, ar fi putut tempera lectura fanaticilor noştri: acest
aristocrat decăzut, desfrânat recidivist care, de la Vechiul Regim
la Imperiu, va fi petrecut douăzeci şi şapte de ani din viaţa sa în
închisoare, a arătat fără încetare, de-a lungul romanelor sale,
dorinţa emancipată înclinând irezistibil către arbitrar,
brutalitate, crima de masă. Adevăratul scandal pe care-l reprezintă
Sade, acest mare fanion negru pus peste drapelul secolului
Luminilor, nu-i lubricitatea sa furioasă, ci pesimismul său, felul
său pieziş de a confirma ceea ce religia a spus mereu, şi anume că
sexul, departe de a fi neutru, duce de-a dreptul la cruzime. "Nu
există bărbat care să nu vrea să fie despot când are sexul în
erecţie", spune un personaj din Filosofia în budoar. Numai
el va fi înţeles aşa cum trebuie acel "Să te dedai fără nicio
limită voluptăţii": să te dedai voluptăţii până la nimicirea
celuilalt. Împreună cu Sade, în Europa, sexul a devenit
legislator, asociind licenţa erotică şi anarhia politică, dar în
cazul său e vorba de o legislaţie pusă în serviciul celor puternici
pentru a-i zdrobi pe cei slabi şi a dispune de ei până la
exterminare. În întregime pradă euforiei sale, întreaga epocă, cu
excepţia unui Bataille şi a unui Blanchot, nu va fi produs decât
lecturi saint-sulpiciennes ale divinului marchiz, promovat
la rangul de delicat manipulator de sintagme baroce sau precursor
preţios al frumoşilor cu păr lung care se împerecheau în fumul
ţigărilor cu marihuana şi în vibraţiile muzicii
ameţitoare.
Din volumul cu acelasi titlu,
in pregatire la Editura Trei, colecţia "Acum pentru viitor".
Traducere de: Irina Mavrodin