Diafanul: o reverenţă către sensul teoretic şi spiritual al icoanei/ de Marius Vasileanu

Cum este cu putinţă actul vederii? Este una din întrebările de la care porneşte cercetătoarea Anca Vasiliu într-o carte de un nivel ştiinţific şi filozofic rareori întâlnit în cazul autorilor români contemporani: "Despre diafan" (Ed. Polirom, 2010). Conform lui Aristotel, pentru ca lumea să poată fi văzută aşa cum există, alături de lumină şi "solid", mai este nevoie de "ceva", mai este "diafanul". Diafanul este acel ceva care leagă lucrurile şi le "deschide", integrându-le lumii şi făcându-le accesibile lumii. "Diafanul nu este nimic prin el însuşi, fiind în schimb prezent în fiece lucru la contactul exterior pe care îl determină, şi în orice articulaţie extrinsecă, în orice ieşire din sine, pe scurt, în dialogul şi alteritatea instituită de vedere şi de gândire" (p. 320) precizează Anca Vasiliu. După ce trece în revistă analiza istorică a doctrinelor, estetica, multitudinea de sensuri ale cuvântului "diafan", rezultă, aşa cum subliniază profesorul Jean Jolivet, autorul prefeţei, "o reflecţie despre sensul teoretic şi spiritual al icoanei"...

Anca Vasiliu este astăzi cercetător şi profesor la Sorbona. După ce a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, Anca Vasiliu s-a stabilit din 1990 la Paris, unde a publicat câteva volume pe aceeaşi temă - imaginea - la prestigioase edituri. Timp de doisprezece ani a activat ca cercetător la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.). În 1998 a publicat unul dintre cele mai importante albume despre frescele moldoveneşti: "Architectures de l' image. Monasteres de Moldavie, XIV - XVI siecles" (co-editori: Paris-Mediterranee şi Jaca Book, Paris, Milano, 1998, volum tradus în italiană şi germană). Actualmente este cercetător principal şi conducător de lucrări în cadrul unei unităţi afiliate Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne (Centre Léon Robin de recherches en philosophie antique). Este doctor în filosofie, abilitat să conducă doctorate. În acelaşi timp ţine cursuri de istoria filosofiei antice la Universitatea Paris I, Panthéon-Sorbonne. A fost director de program la Collège international de philosophie (Paris, 1998‑2004). Este codirector al revistei de filosofie antică şi medievală "Chôra".

Întrucât acesta este primul volum tradus şi publicat în limba română, este important să amintim şi celelalte cărţi scrise de Anca Vasiliu, publicate la prestigioase edituri franceze: "La traversée de l'image" (Desclée de Brouwer, Paris, 1994); "Dire et voir. La parole visible du Sophiste" (Vrin, Paris, 2008), volum distins cu premiul de filosofie al Societatii de Studii Greceşti; "Eikôn. L'image dans le discours des trois Cappadociens" (Presses Universitaires de France, Paris, 2010).

Efortul doamnei Anca Vasiliu a fost acela de a depăşi nuanţele literare ale termenului "diafan", încununate de Flaubert, de pildă, care vorbeşte despre obrazul diafan al unei fete în sensul de străveziu, de evanescent. Chiar dacă este un eseu de filosofie, Anca Vasiliu nu uită să-l citeze pe James Joyce care utilizează în "Ulise" un alt sens al diafanului punându-l în relaţie cu percepţia lumii. De altfel, într-un interviu pe care mi l-a acordat acum câţiva ani, Anca Vasiliu a explicat, dincolo de exigenţele filosofice, poate greu digerabile pentru unii, căutările şi sensurile acestei cărţi: "Termenul «diafan» are azi o notorietate strict literară şi oarecum învechită, dând limbajului o nuanţă uşor preţioasă. În antichitatea greacă el avea un caracter strict tehnic. Făcea parte din vocabularul ştiinţific utilizat pentru a formula teoria luminii şi a percepţiei luminoase graţie unui mediu specific care dispunea fenomenul luminos în aşa fel încât el să poată aduce posibilitatea vederii la actualizare. Aristotel consacra un întreg capitol diafanului în cartea a doua a tratatului său despre suflet (De anima II, 7), capitol în care abordează problema definiţiei percepţiei vizuale şi a condiţiei acesteia, şi anume lumina. Cum nu poate spune ce este lumina, Aristotel defineşte diafanul ca «entelehie» luminoasă şi fenomenul culorii drept o «limită» a luminii. Una din trăsăturile fundamentale ale gândirii antice este aceea a pertinenţei şi a preciziei terminologice. Cu cât fenomenul abordat este mai dificil de definit şi pare mai misterios, cu atât terminologia utilizată caută precizia şi face dovada unei meditaţii de fineţe lingvistică privitoare la alegerea cutărui termen în defavoarea altui termen. Aşa s-a întâmplat şi cu diafanul, pe care Aristotel nu l-a inventat, dar, moştenindu-l de la Platon (există o singură ocurenţa «tehnică» a acestui termen în Timaios), îl redefineşte şi îi asigură astfel o posteritate prestigioasă. Toţi comentatorii Stagiritului şi toţi filozofii până la Kepler, care s-au ocupat de problema definirii percepţiei, a teoriilor optice şi a fenomenului luminii, au utilizat terminologia aristoteliciană şi respectiv termenul de «diafan», pe care l-au tradus în latină fie prin decalcul «diafanum», fie prin neologismul «transparens», apărut la sfârşitul secolului al XII-lea şi care a dat apoi «transparenţa», în limbile moderne de origine latină". ("Adevărul literar şi artistic", nr. 798 /13 decembrie 2005) Ceea ce rezultă, alcătuind o fascinantă şi foarte închegată carte, este realmente un "riguros tratat de ontologie" (conform lui Alexander Baumgarten)

Traseul prin istorie al înţelesului termenului "diafan" este savuros şi plin de surprize intelectuale şi spirituale. Pornind firesc de la Aristotel, cel pentru care imaterialitatea luminii certifica unitatea dialectică dintre experienţa sensibilă şi cunoaşterea intelectuală, întreaga tradiţie filosofică şi ştiinţifică antică şi medievală vorbeşte despre diafan în siajul Stagiritului ca mediu de manifestare a luminii, ca şansă de percepţie a spaţiului şi a culorilor. Toate domeniile cunoaşterii sunt alimentate de aici: filosofia, fizica, arta, estetica, cosmologia etc.

Dar Anca Vasiliu vine cu o lectură originală şi proaspătă la Platon ("Timaios") astfel încât "chora" este tocmai "diafanul" - definit drept loc în care se petrece întâlnirea dintre modelul inteligibil al realităţii şi lucrurile aflate sub instanţa devenirii. Diafanul devine astfel un creuzet al tuturor reprezentărilor şi al formelor. Autoarea se explică astfel: "Ceea ce cred însă că este important de reţinut, dincolo de anecdotica terminologică, este că teoria vederii nu implică în concepţia antică şi medievală transparenţa fizică a mediului luminos în care se desfăşoară actul percepţiei, ci presupune o natură comună între mediu, fenomen şi facultatea senzorială legată de conştiinţa actului. Aceasta este definiţia propriu-zisă a diafanului. Câtă vreme fenomenul luminos nu este cunoscut nici sub modalitatea ondulatorie, nici sub modalitatea corpusculară, diafanul, care nu este nici corp, nici materie, nici calitate a acestora, ci natură comună existentului, "koinè physis", permite definirea percepţiei imanente fără a recurge la o materializare a actului, inacceptabilă din punct de vedere filozofic. Obiectul vederii este din această pricină el însuşi purtător al unui anumit grad de manifestare a acestei naturi comune diafane, condiţie care îi permite să fie perceput. Traducerea conceptuală corectă a diafanului nu este nici transparenţa (aerului), nici străvezimea (unui obraz), ci vizibilitatea fundamentală ca o condiţie (în)datorată luminii, vizibilitatea ca trans-aparenţă, cu alte cuvinte, ca o evidenţă existenţială, o mărturie a vieţii." ("Adevărul literar şi artistic", nr. 798 /13 decembrie 2005). Dubla deschidere a acestei cărţi, către imagine şi către filosofie deopotrivă, aduce, consideră exegeţii profesonişti, noutăţi atât în domenul filosofiei, cât şi în cel al ştiinţelor.

Există un opus al diafanului? - s-a întrebat Aristotel. Răspunsul este: obscuritatea care este opusul diafanului prin retragerea luminii. Tocmai fiindcă diafanul este acel ceva în care lumina este prezentă. De unde şi necesitatea ca diafanul să se constituie drept natură comună şi a privirii, dar şi a inteligenţei. Dar cartea de faţă aduce o multitudine de deschideri - de unde şi necesitatea imediată de a fi studiată atât de cercetători într-ale filosofiei, cât şi de oricine se foloseşte de imagine (artiştii şi esteticienii în primul rând). Vectorii desluşiţi în această lucrare de excepţie ar putea aduce lămuriri edificatoare. Ne amintim aici de sensul de-a dreptul iniţiatic al cuvântului "lămurire" datorat lui Constantin Noica, sens foarte apropiat de întreg demersul acestei cărţi...

De altfel, natura intervalului luminos este încă o dimensiune importantă a studiului făcut de Anca Vasiliu care porneşte de la analiza receptacolului ("chora"). Rezultă o altfel de perspectivă asupra intervalului, problematică analizată şi folosită la noi de Andrei Pleşu în lucrarea sa "Despre îngeri". Dacă Andrei Pleşu porneşte de la mistica islamică de nuanţă iraniană şi de la Henry Corbin, Anca Vasiliu, pornind de la "Timaios", ontologizează problematica intervalului. Apoi, pe măsură ce ne apropiem, în timp, de zilele noastre, cercetarea doamnei Anca Vasiliu devine o inegalabilă şi de neocolit reverenţă către sensul teoretic şi spiritual al icoanei.

O carte de excepţie şi un fericit exemplu de cercetare academică.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).